Eu vara nu dorm

.. si nu pentru ca nu am somn, vorba cantecului, ci pentru ca nu sunt lasata sa dorm. Traiesc din plin cosmarul verilor bucurestene, la ultimul etaj al unui bloc comunist, fara aer conditionat,  intr-un cartier mai delicat, sa ma exprim eufemistic. Cartier pe care eu l-am ales, intr-un moment de ratacire a mintii, cand dorinta de a ma muta intr-un apartament mai spatios a fost atat de puternica, incat am fost oarba la toate minusurile si am facut cea mai proasta alegere a vietii mele, alegere care acum ma costa scump. Ma costa bani, nervi, sanatate. Am crezut ca daca iau un apartament la ultimul etaj e minunat, nu-i mai aud pe cei de deasupra mea injurand, vorbind la telefon, facand pipi sau mai stiu eu ce- cum se intampla in blocurile astea oribile, cu zidurile atat de subtiri, incat esti participant activ la vietile tuturor si invers. Am crezut ca daca luam un apartament langa parc va fi muuulta liniste si aer curat. A fost o iluzie frumoasa, inca din prima noapte am avut parte de socul vietii mele: zecile de haite de caini care populeaza parcul sau strazile sau curtea institutiilor din vecinatate iti fac somnul praf, este imposibil sa ai parte de cateva ore de somn linistit, este un urlet continuu la care trebuie sa asist neputincioasa, strangand din dinti si blestemand primaria care nu face nimic, blestemand ONG-urile lu’ peste care se tot opun unei actiuni atat de firesti si atat de necesare care ar fi eutanasierea cainilor fara stapan (si  de departe solutia cea mai eleganta si mai umana), blestemand tara asta care este patrunsa pana in straturile cele mai adanci de efectele coruptiei generalizate si de efectele indobitocirii generale din perioada comunista, blestemand ziua in care, avand in mana 85.000 euro obtinuti pe un mizer apartament de 2 camere din acelasi mizer cartier , nu mi-a trecut prin minte sa emigrez si sa sper ca o sa pot sa o iau de la capat intr-o lume mai frumoasa si mai normala- daca nu pentru noi, macar pentru cei mici.

Intre timp, merg in fiecare zi la serviciu ca o zombi, cu capul greu din cauza lipsei de somn, calcand prin gunoaie si rahati de caine si sperand ca, din numeroasele haite pe care nu (mai) am cum sa le ocolesc, sa nu se intample ca unuia sa nu-i placa mutra mea si sa ma faca praf. S-a intamplat de multe ori sa nu le placa mutra mea si sa aiba intentii nu tocmai inofensive, dar s-a gasit intotdeauna fie  un iubitor de animale care ii hranea (laudabil, gest, dealtfel) si care i-a indepartat,   fie un barbat cu o voce mai baritonala, ori simpaticele patrupede s-au razgandit si au renuntat, induiosate de tipetele mele. Cand cineva debiteaza enormitatea „Pai te simt ca ti-e frica, de-a vor sa te muste” imi vine sa sar eu la gatul lui sa-l musc, sa vada cum e sa nu-ti fie frica. Si o colega de-a mea a gandit la fel, a adunat toate energiile pozitive si le-a zambit dulce. Si au muscat-o atat de crunt, avea muscaturi pe tot corpul,  incat e sigur ca nu mai scapa cu viata daca nu intervenea un taximetrist care trecea prin zona. Si daca ma vor musca sau omori ce? Voi fi un numar intr-o statistica, dar pe nimeni nu (mai) socheaza sau revolta, noi, romanii, ne-am obisnuit cu toate. Resemnarea mioritica de care suntem atat de mandri.

La 8 ani...

Acu’ 8 ani era doar o mogaldeata plangacioasa la care ma uitam cu adoratie si spaima incercand sa ma conving ca intr-adevar e al meu.  Arata cam asa...


Acum e un pusti la care ma uit tot cu adoratie si parca tot nu-mi vine sa cred ca e al meu. E asa cum mi l-am dorit- un copil vesel, solar, dinamic, istet si frumusel ( de ziua lui nu se cade sa vorbesc si despre defecte, nu?)   La multi ani baietelul meu drag, sa ai parte, ca si pana acum, de o copilarie senina si lipsita de griji! Sa ne bucuri mereu cu zambetul tau frumos (mostenire de la mami, tu ai zis-o)!