- - Hai ca nu o luam direct spre casa, vreau sa
trecem 5 minute si pe la Mugurel!
Eu fac o mica grimasa, as fi vrut sa
ajungem mai repede acasa, dar ma induiosez cand il vad asa de emotionat. Mugurel e prietenul lui
din copilarie si de fiecare data cand mergem
pe la ai nostri face tot posibilul sa se vada cu el.
.. si a fost intr-adevar o intalnire in
care emotia se simtea in fiecare vorba. Am stat in fata portii lui si am
povestit despre casa, copii, despre ce altceva sa povestim...In masina cei mici
dadeau semne de nerabdare, se plictisisera de atata asteptat si ei tot ar mai
fi povestit.
La un moment dat apare un pusti cu cativa
pistrui pe nas. El e Octavian, baiatul
meu, se impauneaza Mugurel. Am zambit amintindu-mi de fetita de la panoul de
onoare al pionierilor, vecina cu mine intr-ale meritelor pionieresti,
pistruiata si ea- mama lui Octavian.
-Cine e tipa, l-a intrebat pe Mugurel amicul
lui acum vreo douaj’ de ani , dupa ce o remarcase pe „tipa” fasneata in
salopeta ei de blugi - imbracaminte super-trandy la vremea aia.
- E o tocilara, nu face de tine, i-a
raspuns Mugurel, cu sinceritate si dezinvoltura.
L-am iertat pentru asa „reclama”, cum sa-i port pica... Mai ales ca amicul nu prea a tinut cont de sfaturile lui. Si prietenii pot si subiectivi, nu? Si
pana la urma orice tocilara poate fi data pe brazda.
In drum spre casa suna telefonul. Tot
Mugurel.
-
-Bai Dorine, tu stii ca noi anu’ asta noi facem
patruj’de ani?
-
-Stiu, cum sa nu stiu...
- -
Punem de un peste? Stiu eu o balta aproape de
Dunare.. ce zici?
-
-Punem, punem , dar sa se mai incalzeasca putin
afara.
-
-Ok, asa facem... salut...
Il privesc pe
furis si
verdele din ochii lui are o sclipire neobisnuita. E un mare
sentimental barbatul
asta al meu.
