Mugurel

-           - Hai ca nu o luam direct spre casa, vreau sa trecem 5 minute si pe la Mugurel!

Eu fac o mica grimasa, as fi vrut sa ajungem mai repede acasa, dar ma induiosez cand il  vad asa de emotionat. Mugurel e prietenul lui din copilarie si de fiecare data cand mergem  pe la ai nostri face tot posibilul sa se vada cu el.

 .. si a fost intr-adevar o intalnire in care emotia se simtea in fiecare vorba. Am stat in fata portii lui si am povestit despre casa, copii, despre ce altceva sa povestim...In masina cei mici dadeau semne de nerabdare, se plictisisera de atata asteptat si ei tot ar mai fi povestit.

La un moment dat apare un pusti cu cativa pistrui pe nas. El e Octavian,  baiatul meu, se impauneaza Mugurel. Am zambit amintindu-mi de fetita de la panoul de onoare al pionierilor, vecina cu mine intr-ale meritelor pionieresti, pistruiata si ea- mama lui Octavian.

-Cine e tipa, l-a intrebat pe Mugurel amicul lui acum vreo douaj’ de ani , dupa ce o remarcase pe „tipa” fasneata in salopeta ei de blugi - imbracaminte super-trandy la vremea aia.

- E o tocilara, nu face de tine, i-a raspuns Mugurel, cu sinceritate si dezinvoltura.

L-am iertat pentru asa „reclama”,   cum sa-i port pica... Mai ales ca amicul nu prea a tinut cont de sfaturile lui. Si prietenii pot si subiectivi, nu? Si pana la urma orice tocilara poate fi data pe brazda.

In drum spre casa suna telefonul. Tot Mugurel.

-          -Bai Dorine, tu stii ca noi anu’ asta noi facem patruj’de ani?

-          -Stiu, cum sa nu stiu...

-         - Punem de un peste? Stiu eu o balta aproape de Dunare.. ce zici?

-          -Punem, punem , dar sa se mai incalzeasca putin afara.

-          -Ok, asa facem... salut...

       Il privesc pe furis  si  verdele din ochii lui are o sclipire neobisnuita. E un mare sentimental  barbatul asta al meu.