despre lucruri sfinte, dar si lumesti

A trecut si ziua mea, a trecut si Craciunul. Am incercat sa ma bucur, dar nu prea mi-a reusit. E exact senzatia bine - cunoscuta din momentele in care mi-as dori sa dansez si sa simt bucuria de a dansa, dar nu -mi iese decat o bataiala mai mult sau mai putin mecanica. Ma uit in jurul meu la petreceri sau la concerte, oamenii danseaza si par vrajiti de magia dansului, ca o fac pe ritmuri de rock, house sau muzica populara. Si eu stau si ma uit prosteste si ma simt incapabila sa ma bucur. Asa si de sarbatori. Nu mai zic ca acum sunt obosita de atata agitatie, de goana nebuna dupa cumparaturi, de inflatia de Mosi Craciuni, de ostentativa si artificiala smerenie crestina si de cantitatea impresionanta de urari si pupaturi.
Nu m-am putut bucura, dar nici trista n-am fost. Am impodobit si noi bradul, l-am asteptat pe Mosul, am gustat din bucatele traditionale...
Mai mult de-atat nu stiu ce sa mai povestesc. Doar o intamplare haioasa, care nu prea are legatura cu cele sfinte, ba chiar dimpotriva as zice :)
In ajun de Craciun am deschis si noi televizorul, care de obicei ramane inchis cu zilele. Programele obisnuite, un kitsch infiorator, "vedete" deghizate in Mos Craciun, craciunite-pitipoance, prost gust cat cuprinde. Tot butonand telecomanda, vad ca pe un post ruleaza , ca in fiecare an, filmul "Uite cine vorbeste"( sau una din variantele din seria asta ). Sigur, ingredientele necesare unei seri de ajun- familie, copii, mult sirop. Tot e mai bine decat Tociu, Stela Popescu sau Dan Negru. La un moment dat eroii din film se saruta. Un sarut destul de cuminte. Matei face ochii cat cepele si-mi sopteste la ureche : "Mama, cand vad scene din astea romantice ( de unde o fi auzit el sintagma asta ?) mi se face puta mare!
Uuuuuuuups!!!!

Revederi si morminte

Primesc intr-o zi un telefon, prin care o voce necunoscuta ma intreaba daca sunt Valentina Zisu ( Zisu fiind numele meu de fata). Inima incepe sa-mi bata cu putere si aflu ca la celalalt capat al firului e un fost coleg de liceu si ca se organizeaza o intalnire a noastra dupa 16 ani de la terminarea liceului. Cum pe vremea aia nu exista nici Facebook si nici macar telefonie mobila ( da, asa sunt de batrana), am pierdut legaturile unii cu altii. Asa ca surpriza a fost una de proportii. Pana la momentul reintalnirii propriu zise am avut niste emotii cat casa si amintiri calde mi-au invadat sufletul. Ne-am revazut pe 1 decembrie. Ne despartiseram copii si acum ne regaseam adulti, schimbati, dar parca aceiasi. Bucuria a fost cu atat mai mare cu cat au venit si doi dintre profesorii nostri cei mai iubiti. Nu stiu cum as putea sa scriu despre diriginta noastra draga care ne vorbea despre mitul lui Sisif si despre fericire si noi ne luaseram la tranta cu marile intrebari existentiale, nemaiavand parca rabdare sa le gasim sensul si raspunsul Sau despre profesorul de romana la ora caruia nimeni nu indraznea sa faca vreo pozna, desi dumnealui era blandetea intruchipata, fara a fi insa unul dintre acei profesori papa-lapte caruia i se urca elevii in cap. Nu ne dicta "comentarii" literare pe care sa le memoram ca niste masini, ci ne vorbea liber si pe intelesul nostru, incercand sa ne scape de cliseele de gandire si de limbaj care invadasera atat literatura, cat si mintile noastre in anii comunismului(imi amintesc cum nu voiam in ruptul capului sa renunt la sintagma "spatiul carpato-danubiano-pontic" cand venea vorba de tarisoara noastra multilateral dezvoltata si ma infuriam cand imi punea sintagma cu pricina intre paranteze). Nu tipa la nimeni, nu dojenea pe nimeni si ne incuraja sa gandim liber si deschis. Unul dintre putinii care nu ne arunca in fata acelasi discurs moralizator tipic profesorilor in invatamantul autohton ( de genul "invatati, altfel veti ajunge maturatori sau mai stiu eu ce"). Nici macar nu ne sfatuia sa invatam ... Si care statea departe de intrigile si barfele din cancelarie. Si care nu uita sa ne recomande o carte buna, o piesa de teatru... Ii priveam acum pe furis si simteam un val urias de iubire si caldura pentru oamenii astia care ne-au fost adevarate repere atunci cand ne cautam si noi un drum si un sens in viata, noi, prima generatie de liceeni de dupa Revolutie. Mi-era nespus de drag zambetul fostei diriginte, zambet pus in valoare si de strungareata inconfundabila care-i dadea un aer strengaresc. Mi-erau dragi gesturile ramase neschimbate ale profesorului de romana, impreunarea mainilor atunci cand vorbea ( gest care trada un amestec de timiditate, bun simt si cumsecadenie proverbiala).
S-a strigat catalogul, ca odinioara, si fiecare a spus cateva cuvinte despre propria persoana, despre parcursul uman si profesional al fiecaruia. Toti eram de acum oameni mari, fostii copii aveau de-acum proprii copii si meserii pe cat de "bune" pe atat de neasteptate. Am promis ca ne mai vedem, dar cine stie cate din vechile legaturi, acum reinnodate, vor rezista...
Si cine stie daca farmecul acestei reintalniri nu va fi stirbit daca vom incerca cu tot dinadinsul sa ne imprietenim unii cu altii, sa continuam sa ne vedem, sa ne scriem, Dumnezeu mai stie ce....


Am aflat si ca una din colegele noastre s-a prapadit intr-un accident de masina, lasand orfana o fetita de numai trei ani. Azi o parte dintre noi ne-am intalnit la cimitirul unde este inmormantata Gabriela. Nu-mi plac cimitirele si mormintele, abia daca merg la mormantul tatalui meu. Nu cred in viata de apoi, desi am avut intotdeauna un mare respect pentru preocuparea romanilor pentru cultul mortilor. Jelirea mortului mi s-a parut mai umana in raport cu sobrietatea catolicilor in fata unui sicriu intotdeauna acoperit. Nu pot sa uit insa ca la priveghi la tata oamenii s-au imbatat si au povestit chestii porcoase, radeau in hohote si mie, zdrobita de durere, imi venea sa-i dau afara din casa. Nu pot sa uit ca au furat mancare si s-au inghesuit sa spele mortul ca sa primeasca hainele lui de pomana. Si cum nimeni nu parea sa dea doi bani pe amintirea si pretuirea tatei, dimpotriva.. Ce-i drept, intre doua inghitituri de tuica mai balmajeau un "D-zeu sa-l ierte.."

Inainte sa ma intalnesc cu fostii colegi sa mergem la mormant la Gabriela m-am ratacit putin. Am intrebat o batranica care trecea pe acolo si se inchina si care m-a ajutat sa gasesc intrarea. Imi spunea ca desi e batrana si abia merge, vrea totusi sa ma ajute. I-am multumit, impresionata. La sfarsit astepta ceva si nu intelgeam ce. I-am multumit inca o data si atunci mi-a zis ca vrea sa-i dau 1 leu pentru efortul ei. Am scos 5 lei din geanta, uluita. Mi-a zis ca nu are rest si am rugat-o sa-i pastreze pe toti. Parea, in sfarsit, multumita. Poate era sarmana, trebuie sa inteleg, m-am gandit si am plecat mai departe. Din biserica se auzeau colinde, oamenii se inchinau si rosteau rugaciuni. Mai incolo era un grup de 3-4 oameni inconjurati de un preot cu privirea grava. Preotul zice ca nu stiu ce acatist costa 50 lei. Din privirea oamenilor, usor contrariata, mi-am dat seama ca e prea mult pentru ei, dar vocea impunatoare a preotului nu permitea nicio obiectie. Mi-am amintit de tigania preotului care a botezat-o pe Miruna, nemultumit de "onorariu", apoi mi-am amintit de acatistele online si am zambit.
M-am intalnit, in sfarsit, cu colegii mei. Erau si parintii Gabrielei. N-am avut curajul sa le zic nimic, desi imi propusesem sa le spun macar "condoleante", asa cum era si firesc.
Cimitirul era ticsit de morminte, trebuia sa faci eforturi uriase sa te strecori printre ele. Cativa colegi se harjoneau si chiar radeau si m-am simtit extrem de jenata si de indignata. La mormant am recunoscut cu greu chipul decedatei. O copila ne zambea dintr-o poza alb-negru si pe cruce era scris anul nasterii si al mortii ei. Anul nasterii ei coincidea cu anul nasterii mele si m-am cutremurat. Am aprins cu totii o lumanare si , cum nimeni nu mai zicea nimic, colegul care se harjonea mai devreme a zis ceva cum ca Dumnezeu ii ia dintre noi pe cei mai buni. Mda..
Lacrimile au inceput sa-mi curga siroaie pe obraji gandindu-ma ca e in sufletul mamei ei cand ne vede pe noi, tineri si sanatosi si copila ei zace acolo fara suflare. Mama ei insa nu parea sa simta asa. Ne-a povestit cum hotii au furat cutia de fier unde se tineau lumanarile aprise. Apoi ne-a aratat cateva poze cu Gabriela si cu fetita ei. Ne-a zis ca are foarte putine poze cu fata ei, ca toate au ramas la nesimtitu de barbata-su, fostul ei ginere, din cauza caruia nici macar nu a fost la fata ei la nunta. "Vai, nu ma mai apuc acum sa va povestesc cate i-a facut nenorocitul fetei mele... " Nu-mi venea sa-mi cred ceea ce auzeam. Nici macar acum, in ceasul al 12-lea, femeia asta nu putea sa -si traiasca linistita durerea si sa renunte la ranchiune care chiar nu isi mai aveau rostul.

Am plecat mai devreme- a trebuit s-o iau pe Miruna cu mine si era foarte maraita si voia acasa. Plus ca s-a speriat ingrozitor de o haita de caini care parea ca ne va ataca, dar de fapt a atacat o alta haita de caini. Simteam ca daca mai stateam mult ma sufocam. Pana la iesirea din cimitir mi-au cerut bani o gramada de oameni, toti urandu-mi" sa-mi traiasca fetita". Era si o femeie cu trei copii mici, toti murdari si inghetati de frig. Imi venea sa plang si sa urlu a neputinta si revolta. In fata mea, doua babute vorbeau si una blestema pe cineva " sa se aleaga praful si pulberea de ea". Dupa care m-a vazut si a inceput sa se inchine si sa ma roage sa-i dau bani. Am grabit pasul , nemaivrand sa mai vad sau sa aud ceva. Am simtit cum urasc din tot sufletul poporul asta inecat in prostie, saracie si ticalosie, am simtit , mai mult ca oricand, ca vreau sa plec din tara asta , ca vreau sa uit de religia in care am fost botezata , ca vreau sa uit de cimitire cu morminte inghesuite, pline de oameni si de caini infometati, pline de cersetori si de hoti de flori si de lumanari si in care grija pentru respectarea canonului bisericesc ( de tipul "asa se face" sau " asa zice popa")primeaza in fata durerii pierderii unui om drag.
Imi pare rau, Gabriela...

Poetice

- Mama, iti imaginai tu vreodata ca bebelusul negru si urat care a fost Miruna cand s-a nascut urma sa se tranforme in fata asta nespus de frumoasa??

... exact asa de pompos s-a exprimat..Desi e baiat mare si nu se mai da in vant dupa povestile clasice cu printi si printese sau orice alta poveste ce presupune duiosie si gingasie, tot il mai incearca uneori cate un mic fior poetic. Dar relatia frateasca a inceput sa fie una patimasa si contradictorie, cand dominata de mari efuziuni sentimentale, cand zguduita de certuri rasunatoare, de dispute aprige pentru jucarii, pentru atentia parintilor, pentru intaietate la orice. Si, vai, cat e de ingrat rolul de arbitru! Dar volens-nolens trebuie sa ni-l cream si sa ni-l asumam, amuzandu-ne uneori de cat de aiurea e sa faci pe parintele intelept si neutru! Si e doar inceputul... Imi imaginez cum vor lua note mici sau vor face prostii mai mari sau mai mici si cum se vor pari unul pe altul sau, dimpotriva, cum se vor acoperi, imi imaginez cum li se va dezvolta spiritul de fronda, cum vor pufni a dispret cand vom incerca, timid, sa le dam un sfat, cum vor trece prin pubertate, prin adolescenta, daca vor vrea sa ni se confeseze cand ii vor incerca primii fiori ai dragostei. Si, mai ales, cum vom suporta senzatia ca incet-incet, noi trecem in spatele cortinei. Senzatia asta o am deja, mai ales atunci cand ma simt coplesita de toate frustrarile ultimilor ani, de toate renuntarile, de lipsa de timp pentru noi si cuplul noastru, de lupta de multe ori inegala pentru mentinerea unui echilibru in toate. Insa una peste alta suntem o familie frumoasa si important e ca cei mici simt ca tatal si mama lor sunt buni prieteni. Imi spunea Matei azi :
" Vai, ce va mai pupati si alintati! Cred ca voi nu va veti desparti niciodata!"
Mititelul, cred ca auzit de parinti despartiti, familii destramate , copii ramasi in grija unuia dintre parinti sau chiar abandonati- e si un pic bulversat de cand in viata lui au aparut brusc doua "verisoare" si nu am fi avut cum sa-i ascundem adevarul despre soarta lor- asa ca e urmarit de obsesia abandonului, ma intreaba uneori daca am sa-i parasesc vreodata. Ce o fi in capsorul unui copil de 6 ani, dincolo de nevoia lui de joaca si de flecareala , dincolo de limitele unei copilarii normale si lipsite de griji?

Acu' doua saptamani, primul dintisor a decis sa-si paraseasca fratii de lapte si sa se duca la Zana Maseluta (mda, suntem niste parinti destul de flexibili si incercam sa eliminam orice urma de paseism de tipul " pe vremea mea, nu era nicio zana, era doar o cioara care nici macar nu aducea bani in schimbul dintelui etc). In fine.. Toata lumea a fost emotionata, mama parca mai mult decat oricine, si parca si putin intristata. Ca si cum odata cu primul dintisor cazut s-a sfarsit si prima copilarie a lui Matei, aia cea mai frumoasa si (mai) imaculata. In curand va incepe scoala, va intra in alt sistem, va avea teme de facut, va simti ce inseamna concurenta, vor fi alte griji si alte responsabilitati pentru toata lumea. Dar asta e, ne vom obisnui cu toate. Intre timp incerc sa ma obisnuiesc cu noul lui zambet stirbo-strengaresc.

Leul

- Mama, stii de ce sunt nascut eu pe 6 august?
- De ce, Matei?
- Pentru ca atunci cand eram in burtica ta, imi placea mult cand mancai carne si-mi dadeai si mie sa mananc prin cordonul ombilical. Cum eu stiam bine zodiile, m-am hotarat sa ies din burta ta in ziua aia, sa ma nasc in zodia Leului, ca stiam ca leii sunt carnivori si asa urma sa mananc multa carne toata viata.