... exact asa de pompos s-a exprimat..Desi e baiat mare si nu se mai da in vant dupa povestile clasice cu printi si printese sau orice alta poveste ce presupune duiosie si gingasie, tot il mai incearca uneori cate un mic fior poetic. Dar relatia frateasca a inceput sa fie una patimasa si contradictorie, cand dominata de mari efuziuni sentimentale, cand zguduita de certuri rasunatoare, de dispute aprige pentru jucarii, pentru atentia parintilor, pentru intaietate la orice. Si, vai, cat e de ingrat rolul de arbitru! Dar volens-nolens trebuie sa ni-l cream si sa ni-l asumam, amuzandu-ne uneori de cat de aiurea e sa faci pe parintele intelept si neutru! Si e doar inceputul... Imi imaginez cum vor lua note mici sau vor face prostii mai mari sau mai mici si cum se vor pari unul pe altul sau, dimpotriva, cum se vor acoperi, imi imaginez cum li se va dezvolta spiritul de fronda, cum vor pufni a dispret cand vom incerca, timid, sa le dam un sfat, cum vor trece prin pubertate, prin adolescenta, daca vor vrea sa ni se confeseze cand ii vor incerca primii fiori ai dragostei. Si, mai ales, cum vom suporta senzatia ca incet-incet, noi trecem in spatele cortinei. Senzatia asta o am deja, mai ales atunci cand ma simt coplesita de toate frustrarile ultimilor ani, de toate renuntarile, de lipsa de timp pentru noi si cuplul noastru, de lupta de multe ori inegala pentru mentinerea unui echilibru in toate. Insa una peste alta suntem o familie frumoasa si important e ca cei mici simt ca tatal si mama lor sunt buni prieteni. Imi spunea Matei azi :
" Vai, ce va mai pupati si alintati! Cred ca voi nu va veti desparti niciodata!"
Mititelul, cred ca auzit de parinti despartiti, familii destramate , copii ramasi in grija unuia dintre parinti sau chiar abandonati- e si un pic bulversat de cand in viata lui au aparut brusc doua "verisoare" si nu am fi avut cum sa-i ascundem adevarul despre soarta lor- asa ca e urmarit de obsesia abandonului, ma intreaba uneori daca am sa-i parasesc vreodata. Ce o fi in capsorul unui copil de 6 ani, dincolo de nevoia lui de joaca si de flecareala , dincolo de limitele unei copilarii normale si lipsite de griji?
Acu' doua saptamani, primul dintisor a decis sa-si paraseasca fratii de lapte si sa se duca la Zana Maseluta (mda, suntem niste parinti destul de flexibili si incercam sa eliminam orice urma de paseism de tipul " pe vremea mea, nu era nicio zana, era doar o cioara care nici macar nu aducea bani in schimbul dintelui etc). In fine.. Toata lumea a fost emotionata, mama parca mai mult decat oricine, si parca si putin intristata. Ca si cum odata cu primul dintisor cazut s-a sfarsit si prima copilarie a lui Matei, aia cea mai frumoasa si (mai) imaculata. In curand va incepe scoala, va intra in alt sistem, va avea teme de facut, va simti ce inseamna concurenta, vor fi alte griji si alte responsabilitati pentru toata lumea. Dar asta e, ne vom obisnui cu toate. Intre timp incerc sa ma obisnuiesc cu noul lui zambet stirbo-strengaresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu