La terapie intensiva moartea spectrul mortii este peste tot: de la candela de la intrare (aprinsa just in case) patrunde in incaperea cu imagini infricosatoare si se
inflitreaza in zecile de tuburi care ies
din corpul bolnavilor si sunt conectate la aparate care il separa pe „a fi” de
a „nu (mai) fi”.
Pentru asistente si infirmiere moartea e o prezenta
familiara, ba chiar dorita, atata timp cat le umple buzunarele. In buzunarele halatelor albe si verzi incap toate sperantele, dar si neputinta si
disperarea rudelor bolnavilor.
Am umplut si noi
niste buzunare in ultima vreme si
sentimentul este cumplit...
Cu ochii in lacrimi si epuizat de la atata oboseala si incordare, imi spune
intr-una din diminetile astea grele
: -Nu stiu de ce, dar imi tot vine in
minte cantecul asta:
Mama frumoasa, primul
meu rai
Fa o minune, te rog
mai stai
Dulce lumina, ram de
maslin
Inca nu-i vremea, mai
stai putin...
Si noi am vrea sa mai stai putin. Sau chiar mai mult... Dar nu
noi hotaram cat stam pe pamant. Nemurirea nu e un dat al oamenilor.
Si cantecul asta il fredonam in copilarie, cand nu
intelegeam rostul versurilor si cand mama era obligatoriu nemuritoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu