Remediu contra oboselii cronice

Am cedat rugamintilor lui si i-am cumparat inghetata, desi primavara a cam trisat, ne-a amagit pret de cateva zile, ca acum sa se zgarceasca si sa ne ofere doar un pardalnic de soare cu dinti.
S-a bucurat enorm aseara cand s-a intors epuizat de la baschet si a vazut ca in frigider il astepta o casoleta plina cu inghetata delicioasa. In timp ce o savura, mi-a promis ca daca il va durea gatul si ii va veni sa tuseasca va incerca sa se abtina, in semn de recunostinta. N-am putut sa nu apreciez nobletea intentiilor lui...

Dimineata avea o fata tare catranita si se misca in reluare el, care debordeaza de energie la 5 minute dupa ce s-a trezit.
- Mama, nu stiu ce am, dar ma simt tare obosit! Nu ma mai pot tine pe picioare de la atata oboseala!
Imi fac imediat procese de constiinta. Prea multe lectii, il mai chinui si cu lectii suplimentare, trag si de mine si de el sa mai facem cate ceva la engleza, plus cele doua zile de bashet pe saptamana, plus insistenta mea egoista de a-l convinge sa o primeasca si pe Miruna sa doarma langa el si sa aiba grija sa o inveleasca peste noapte, ba chiar sa o mai duca si la baie cand o trece pipi. Pana la urma e si el un copil si nu intentionez sa-l chinui si sa-l oblig sa faca mai mult decat poate duce- a cugetat closca din mine.
-Uite, dragul mamei, o sa incercam sa facem in asa fel incat sa gasesti mai mult timp sa te odihnesti. Te rog sa le lasi pe toate si sa dormi la pranz, lasa-le incolo de lectii, spun eu cu o voce mustind de vinovatie. Ba chiar mi se pare ca copilul e palid si anemic, nemaivorbind de faptul ca e mort de slab. Deci, Matei, azi dormi la pranz, fara discutii, e foarte important sa te odihnesti, uite in ce hal de oboseala esti! Sa nu aud ca nici azi n-ai dormit la pranz!

Cand aude ca ii propun sa doarma la pranz pica cerul pe el. Si-si da imediat arama pe fata:
-Stii, ma gandeam ca exista un remediu mai bun ca sa-mi treaca oboseala. Cred ca m-ar ajuta foarte mult doua linguri de inghetata, sa ma inviorez si eu putin.

Ce i-a copt mintea mucosului... Imi vine sa-l dezbrac in curu’ gol si sa-l trimit 10 minute pe balcon sa se mai ”invioreze” putin si sa-i treaca "oboseala". Dar nu fac decat sa rasuflu usurata si sentimentul de vinovatie mi se topeste intr-un zambet larg.
-Hai, fugi si ia doua lingurite sa ti se mai duca somnul, potaie ce esti!

Dumnezeul nostru

Am o colega rea. Dar rea, nu gluma. E genul labila emotional , sa ma exprim eufemistic. Vesnic pusa pe harta, vesnic suspicioasa, vesnic victimizandu-se, vesnic patrunsa de importanta muncii ei si refuzand sistematic sa dea o mana de ajutor vreunui coleg. In mod sistematic isi barfeste copiii si, mai ales, nora. In schimb are uneori accese de duiosie si melancolie cand isi priveste florile. Biroul ei e mai ceva decat Gradina Botanica si atunci cand i se usuca o floare sta trista si nu mai vorbeste cu nimeni o saptamana intreaga.
La o sedinta m-am nimerit langa ea. Afisa un aer superior si buzele ii era stranse a dispret, semn ca bazaconiile debitate de locutor nu gaseau nicio portita de intrare in mintea ei mult prea luminata. Tinea in mana un breloc de chei in forma de crucifix. Pun pariu ca avea si in portofel ceva legat de doamne-doamne, cum se poarta la romani. Am zambit. Nu eram suprinsa nicicum, am cunoscut atatea persoane bisericoase toate croite dupa acelasi tipar: cu Dumnezeu in gura si in portofel si cu ura in suflet, intr-o coexistenta pe care eu o gasesc cel putin bizara.

Daca s-ar face o statistica cred ca 90% din masinile din Romania sunt dotate cu crucifixuri. Foarte frumos, ne rugam la Doamne-Doamne sa ne apere de accidente (desi accidentele se produc, in mod inexplicabil, si intre masini prevazue cu astfel de „dotari”). Nedumerirea mea este de ce ai nevoie nu de unul, ci de 10 astfel de crucifixuri. Fie crosetate, fie din din aur/argint/fier,/plastic, de diferite marimi si culori, de ma intreb daca soferul mai vede ceva prin marea de cruci. Nu stiu de ce politia rutiera nu se sesizeaza in acest caz. Dar politistii sunt si ei oameni, si, pe deasupra romani, si , mai presus de toate, credinciosi.

Weekend-ul asta am dat si noi o fuga sa luam o gura de aer curat in padurea de la marginea orasului. O zi superba de primavara, atat de asteptata dupa o iarna siberiana.
In dreptul manastirii Cernica era plin de lume si de masini, o imbulzeala de nedescris. Unii o luau spre manastire ,altii isi scoteau gratarele, casoletele cu mici, sticlele de bere, pungile de seminte, ale caror resturi vor ramane sa dea farmecul padurilor romanesti. Intr-un loc de pe marginea soselei era tot imbulzeala : se vindea ce altceva decat crucifixuri crosetate. Am incetinit putin ca sa putem trece de marea de oameni si de masini. In majoritatea masinilor existau 3-4-5-20 de astfel crucifixuri, in functie de cantitatea de „credinta”, probabil. Nu stiu de ce , dar toate femeile care ieseau din masini si se indreptau fie spre biserica, fie spre locul de incins gratarul parca semanau cu colega mea care iubeste florile si uraste oamenii.

Am ajuns in sfarsit in padure, intr-un loc unde nu patrunsesera grataragii, padurarul fusese om destept si , probabil, dedicat meseriei si sapase un sant care impiedica accesul masinilor. Mirosea a primavara, a curat, a viorele, a ghiocei, a untisor, a leurda si a pamant reavan. Pe lacul pe care iarna trecuta am facut tren de sanii si am patinat, tronau acum broaste grasane care isi purtau puii in spate cu mandrie si cu grija.
Am cules cate un buchetel de flori pentru fetele dragi din familia noastra si am cercetat cu atentie toate comorile padurii: ghinde cu palaria „chiatza” ca parul Mirunei, boii-popii misunand peste tot solitari sau in cuplu, broaste de uscat fixandu-ne cu ochii lor bulbucati, ciripit de pasari in triluri uimitoare.

Miruna era literalmente vrajita. Tze fumos e in paduie, mama! Tare s-a intristat cand a auzit ca vom pleca. O bucata de drum a mers cuminte langa mine, cu manuta mica cuibarita in mana mea si cu un aer preocupat.
-Mama, tzine a facut paduia ata, copatzii, lacul si bioscutzele din lac, cu puisoii mitzi?
Am vrut sa-i raspund ca toate minunatiile astea sunt create de Dumnezeu. Mi-am amintit insa de grataragii, de crucifixurile din masinile lor si de colega mea cea rea cu brelocul ei amintind de cele sfinte si am renuntat. Si dealtfel nici eu nu stiu ce raspuns sa-mi dau la intrebarea asta. N-ar fi fost cinstit nici fata de Miruna. Sper insa ca atunci cand va (vor) creste sa simta si ea si Matei la fel ca si mine si tatal lor: ca asta e adevarata dumnezeire, miracolul vietii. Si ca Dumnezeul noastru nu are nicio legatura cu Dumnezeul crucifixurilor.

papusi

Suna patetic, stiu, dar eu am avut o copilarie fara papusi. La propriu. Desi nu s-a pus problema banilor, am fost chiar relativ instariti, parintii mei, oameni care traiau la tara si-si castigau existenta din cultivarea propriei gradini-iarasi la propriu- au considerat ca e mai fascinant pentru o fetita sa se joace cu papusi din carpe. Trageam la maximum de imaginatia mea ca sa vad in acele carpe o papusa. Vara nu resimteam lipsa jucariilor, eram o liota de copii si ne jucam de dimineata pana seara in praful de pe ulite, pe camp, pe deal, in lunca, parintii nu erau stresati in niciun fel, stiau ca venim acasa cand ne va trimite foamea si niciodata inainte de lasarea intunericului. Iarna altfel stateau lucrurile, serile erau lungi cat o zi de post si nu aveam ce face decat sa o privesc fascinata pe mama aplecata spre razboiul de tesut, cum baga suveica printre ite si din mana ei ieseau niste carpete grozave, ceva intre arta populara si kitsch , carpete care au facut parte din zestrea noastra, a fetelor, si care mai zac si acum pe undeva, mancate de molii. Tot iarna distractia suprema era sa ma joc cu „tzutzele”- oasele de la piciorul porcului, abia asteptam sa mancam toata piftia sa –mi intregesc colectia de tzutze, era un trofeu grozav de care eram tare mandra. De alte jucarii nu prea imi amintesc, in schimb am fost grozav de incantata cand tatal meu a furat cateva carti din biblioteca fabricii unde lucra , fapt pentru care a facut un an de puscarie. Sarmanul tata, a platit cu varf si indesat pentru nesabuinta asta, dar probabil ca i-a fost cel mai la indemana sa ia carti de acolo, libraria- in cazul in care exista- era un loc unde oamenii de la tara nu intrau niciodata, in ciuda intentiilor generoase ale partidului comunist de culturalizare a maselor.Cu putin cinism spun ca a meritat „efortul” tatalui meu de a face un an de puscarie: cartea cea mai iubita si, dealtfel, singura de care imi amintesc, a fost Cosette si reprezenta fragmentul din „Mizerabilii” care ar trebui sa ajunga in biblioteca si in inima oricarui copil: era exact episodul cand orfana Cosette era obligata sa care galeata cu apa, mult prea grea pentru trupusorul ei firav, cand sta printre picioarele mesenilor si tanjea dupa papusile cu care se jucau surorile ei vitrege. In final salvatorul ei ii aduce cea mai frumoasa papusa si o scoate din acel mediu ostil.
Am citit carticica aia de sute de ori, am privit cu jind papusa primita de Cosette si nu inteleg de ce nu am indraznit atuncisa-i cer si eu mamei mele o papusa, se vede treaba ca am fost un copil neobisnuit de cuminte si de nepretentios.
Cand am mai crescut mi-am facut abonament la biblioteca scolii si multe carti mi-au umplut mintea si inima, dar niciuna nu a avut acelasi impact asa cum a avut Cosette. Si la un moment dat, pe la 10-12 ani am indraznit, din maruntisul adunat de prin buzunarele mamei atunci cand se intorcea de la piata, sa-mi cumpar o papusa. La magazinul universal adusesera papusi cu un banut din plastic atarnat de manuta, pe care era inscriptionat numele papusii. Pe a ta cum o cheama? auzeam pe la fetitele din cartier. Larisa! uau, ce nume frumos! Nicio fetita de la noi din sat nu se numea Larisa. Nici Loredana, sau Camelia, sau Andrada.
Cand , cu inima batand cu putere, am privit banutul atarnat de mana papusii mele si am citit „Miruna”, am fost cam dezamagita. Nu mai auzisem in viata mea de numele asta si mi s-a parut cam anost. Dar tot aveam papusa mea si asta era tot ce conta, poate ca am botezat-o altfel, nu-mi mai amintesc...
Acum am crescut mare-mare si am mai primit o papusa. Una adevarata, in carne si oase. Are parul blond-carliontat si ochii negri si rotunzi ca doua margele.O cheama Miruna. Si, ce e ciudat, e ca mi-am amintit de numele papusii mele din copilarie abia dupa ce alesesem numele papusii carliontate.

Perspective de viitor

Ma gandesc serios sa renunt la plicticoasa munca de birou si sa-mi deschid o pizzerie. "La pizzuca", cum zice Miruna, ar suna bine. Si cu asa ajutoare de nadejde cred ca ne vom imbogati rapid.