La o sedinta m-am nimerit langa ea. Afisa un aer superior si buzele ii era stranse a dispret, semn ca bazaconiile debitate de locutor nu gaseau nicio portita de intrare in mintea ei mult prea luminata. Tinea in mana un breloc de chei in forma de crucifix. Pun pariu ca avea si in portofel ceva legat de doamne-doamne, cum se poarta la romani. Am zambit. Nu eram suprinsa nicicum, am cunoscut atatea persoane bisericoase toate croite dupa acelasi tipar: cu Dumnezeu in gura si in portofel si cu ura in suflet, intr-o coexistenta pe care eu o gasesc cel putin bizara.
Daca s-ar face o statistica cred ca 90% din masinile din Romania sunt dotate cu crucifixuri. Foarte frumos, ne rugam la Doamne-Doamne sa ne apere de accidente (desi accidentele se produc, in mod inexplicabil, si intre masini prevazue cu astfel de „dotari”). Nedumerirea mea este de ce ai nevoie nu de unul, ci de 10 astfel de crucifixuri. Fie crosetate, fie din din aur/argint/fier,/plastic, de diferite marimi si culori, de ma intreb daca soferul mai vede ceva prin marea de cruci. Nu stiu de ce politia rutiera nu se sesizeaza in acest caz. Dar politistii sunt si ei oameni, si, pe deasupra romani, si , mai presus de toate, credinciosi.
Weekend-ul asta am dat si noi o fuga sa luam o gura de aer curat in padurea de la marginea orasului. O zi superba de primavara, atat de asteptata dupa o iarna siberiana.
In dreptul manastirii Cernica era plin de lume si de masini, o imbulzeala de nedescris. Unii o luau spre manastire ,altii isi scoteau gratarele, casoletele cu mici, sticlele de bere, pungile de seminte, ale caror resturi vor ramane sa dea farmecul padurilor romanesti. Intr-un loc de pe marginea soselei era tot imbulzeala : se vindea ce altceva decat crucifixuri crosetate. Am incetinit putin ca sa putem trece de marea de oameni si de masini. In majoritatea masinilor existau 3-4-5-20 de astfel crucifixuri, in functie de cantitatea de „credinta”, probabil. Nu stiu de ce , dar toate femeile care ieseau din masini si se indreptau fie spre biserica, fie spre locul de incins gratarul parca semanau cu colega mea care iubeste florile si uraste oamenii.
Am ajuns in sfarsit in padure, intr-un loc unde nu patrunsesera grataragii, padurarul fusese om destept si , probabil, dedicat meseriei si sapase un sant care impiedica accesul masinilor. Mirosea a primavara, a curat, a viorele, a ghiocei, a untisor, a leurda si a pamant reavan. Pe lacul pe care iarna trecuta am facut tren de sanii si am patinat, tronau acum broaste grasane care isi purtau puii in spate cu mandrie si cu grija.
Am cules cate un buchetel de flori pentru fetele dragi din familia noastra si am cercetat cu atentie toate comorile padurii: ghinde cu palaria „chiatza” ca parul Mirunei, boii-popii misunand peste tot solitari sau in cuplu, broaste de uscat fixandu-ne cu ochii lor bulbucati, ciripit de pasari in triluri uimitoare.
Miruna era literalmente vrajita. Tze fumos e in paduie, mama! Tare s-a intristat cand a auzit ca vom pleca. O bucata de drum a mers cuminte langa mine, cu manuta mica cuibarita in mana mea si cu un aer preocupat.
-Mama, tzine a facut paduia ata, copatzii, lacul si bioscutzele din lac, cu puisoii mitzi?
Am vrut sa-i raspund ca toate minunatiile astea sunt create de Dumnezeu. Mi-am amintit insa de grataragii, de crucifixurile din masinile lor si de colega mea cea rea cu brelocul ei amintind de cele sfinte si am renuntat. Si dealtfel nici eu nu stiu ce raspuns sa-mi dau la intrebarea asta. N-ar fi fost cinstit nici fata de Miruna. Sper insa ca atunci cand va (vor) creste sa simta si ea si Matei la fel ca si mine si tatal lor: ca asta e adevarata dumnezeire, miracolul vietii. Si ca Dumnezeul noastru nu are nicio legatura cu Dumnezeul crucifixurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu