papusi

Suna patetic, stiu, dar eu am avut o copilarie fara papusi. La propriu. Desi nu s-a pus problema banilor, am fost chiar relativ instariti, parintii mei, oameni care traiau la tara si-si castigau existenta din cultivarea propriei gradini-iarasi la propriu- au considerat ca e mai fascinant pentru o fetita sa se joace cu papusi din carpe. Trageam la maximum de imaginatia mea ca sa vad in acele carpe o papusa. Vara nu resimteam lipsa jucariilor, eram o liota de copii si ne jucam de dimineata pana seara in praful de pe ulite, pe camp, pe deal, in lunca, parintii nu erau stresati in niciun fel, stiau ca venim acasa cand ne va trimite foamea si niciodata inainte de lasarea intunericului. Iarna altfel stateau lucrurile, serile erau lungi cat o zi de post si nu aveam ce face decat sa o privesc fascinata pe mama aplecata spre razboiul de tesut, cum baga suveica printre ite si din mana ei ieseau niste carpete grozave, ceva intre arta populara si kitsch , carpete care au facut parte din zestrea noastra, a fetelor, si care mai zac si acum pe undeva, mancate de molii. Tot iarna distractia suprema era sa ma joc cu „tzutzele”- oasele de la piciorul porcului, abia asteptam sa mancam toata piftia sa –mi intregesc colectia de tzutze, era un trofeu grozav de care eram tare mandra. De alte jucarii nu prea imi amintesc, in schimb am fost grozav de incantata cand tatal meu a furat cateva carti din biblioteca fabricii unde lucra , fapt pentru care a facut un an de puscarie. Sarmanul tata, a platit cu varf si indesat pentru nesabuinta asta, dar probabil ca i-a fost cel mai la indemana sa ia carti de acolo, libraria- in cazul in care exista- era un loc unde oamenii de la tara nu intrau niciodata, in ciuda intentiilor generoase ale partidului comunist de culturalizare a maselor.Cu putin cinism spun ca a meritat „efortul” tatalui meu de a face un an de puscarie: cartea cea mai iubita si, dealtfel, singura de care imi amintesc, a fost Cosette si reprezenta fragmentul din „Mizerabilii” care ar trebui sa ajunga in biblioteca si in inima oricarui copil: era exact episodul cand orfana Cosette era obligata sa care galeata cu apa, mult prea grea pentru trupusorul ei firav, cand sta printre picioarele mesenilor si tanjea dupa papusile cu care se jucau surorile ei vitrege. In final salvatorul ei ii aduce cea mai frumoasa papusa si o scoate din acel mediu ostil.
Am citit carticica aia de sute de ori, am privit cu jind papusa primita de Cosette si nu inteleg de ce nu am indraznit atuncisa-i cer si eu mamei mele o papusa, se vede treaba ca am fost un copil neobisnuit de cuminte si de nepretentios.
Cand am mai crescut mi-am facut abonament la biblioteca scolii si multe carti mi-au umplut mintea si inima, dar niciuna nu a avut acelasi impact asa cum a avut Cosette. Si la un moment dat, pe la 10-12 ani am indraznit, din maruntisul adunat de prin buzunarele mamei atunci cand se intorcea de la piata, sa-mi cumpar o papusa. La magazinul universal adusesera papusi cu un banut din plastic atarnat de manuta, pe care era inscriptionat numele papusii. Pe a ta cum o cheama? auzeam pe la fetitele din cartier. Larisa! uau, ce nume frumos! Nicio fetita de la noi din sat nu se numea Larisa. Nici Loredana, sau Camelia, sau Andrada.
Cand , cu inima batand cu putere, am privit banutul atarnat de mana papusii mele si am citit „Miruna”, am fost cam dezamagita. Nu mai auzisem in viata mea de numele asta si mi s-a parut cam anost. Dar tot aveam papusa mea si asta era tot ce conta, poate ca am botezat-o altfel, nu-mi mai amintesc...
Acum am crescut mare-mare si am mai primit o papusa. Una adevarata, in carne si oase. Are parul blond-carliontat si ochii negri si rotunzi ca doua margele.O cheama Miruna. Si, ce e ciudat, e ca mi-am amintit de numele papusii mele din copilarie abia dupa ce alesesem numele papusii carliontate.