Hello 2013!

Nu am mai scris nimic de la sfarsitul anului trecut, deoarece  am fost  suficient de tuta incat sa nu (mai) fiu in stare sa inserez o poza. Si ceea ce urma sa scriu era musai sa fie insotitit de poza!  Atata lucru stiam si eu: sa insailez doua fraze, sa le dau un titlu si sa bag o poza prin care sa intaresc cele spuse in cele doua amarate de fraze. Insa nemernicul de browser cu care cautam poze in calculatorul meu nu mai voia sa ia poze decat de pe o adresa URL, de pe blog, de pe telefonul mobil , de pe webcam, de pe Picasa, de pe mama  ma-sii ! Dupa ce mi-am stors creierii si am incercat de zeci de ori sa inserez o poza  m-am lasat pagubasa. Sunt complet straina de tehnologia moderna, de zici ca n-am la usa un IT-ist. E drept ca sunt si comoda si nu ma straduiesc sa invat.  Dar pana la urma m-am luat eu la tranta cu acesti termeni straini si neprietenosi si, dupa o analiza minutioasa, am constatat ca termenul de Picasa este unul familiar,  prietenos chiar. Ce-ar fi sa pun pozele cu pricina pe Picasa? Si iata ca a mers. Mai, hai ca nu-s chiar asa de tuta!

Si plina de importanta propriei persoane, imi zic eu sa incep anul in acord total cu ceea ce citesc zilnic in calendarul care troneaza in bucataria mea-. Asadar „en janvier on décide qu'on n’a que des qualités”- prin urmare n-am povestesc despre cat de dezastruoase au fost sarbatorile, cat am bocit si cat mi-am jurat ca am sa dau militaria jos din pod, ca obraznicia maimutelor a atins cote insuportabile, ca nu meritam asa ceva, ca e ultima vacanta in care ii iau si pe ei, nu ma intereseaza cui am sa-i pasez la urmatoarea iesire, dar merit si eu o saptamana de liniste si relaxare conjugala. Desi stiu ca n-o sa ma lase inima si, la rugamintile lor perverse si la promisiunile desarte am sa ma cedez ca, deh, mare e sufletul unei mame.

Si cum sa ai inima de piatra si sa nu ierti cand copilul mare iti serveste capodopere pe banda rulanta, care te fac sa razi cu lacrimi ? Ia uitati aici ce a creat el, manca-l-ar mama de poet-filosof-psiholog-stilist !



Hai sa facem o analiza de text, in amintirea mult iubitelor comentarii literare:

1.Asadar sunt " cu doua fete”, adica am o personalitate duala, cum ar zice psihologii. Pana aici suna bine, e mai interesant asa, decat sa fii unilateral si, deci, tern. Copilul ma place cand nu sunt nervoasa- il cred si eu, ca de la nervii se mai alege daca nu cu o chelfaneala, macar cu un discurs nu tocmai usor de digerat. Dar copilul recunoaste ca de el mi se trage, asa ca suntem chit. Ca sunt cam dura la varsta mea mi s-a mai spus, dar ce vrei, doza de altruism se mai diminueaza cu timpul, proportional cu tocirea nervilor. Nu stiu daca a ma vopsi blonda ar ajuta la ceva , dar vad ca, in ciuda evidentelor, baiatul tot mai viseaza sa aiba o mamica cu care sa se mandreasca la sedintele cu parinti. Chestia asta chiar ma jigneste si verifica o evidenta dureroasa: blondele acapareaza nu doar fantasmele tuturor barbatilor, dar si a baietandrilor de 8 ani. Ce crunta e realitatea, mai ales cand ai avut nesansa ca natura sa se puna de-a curmezisul dorintei ta de aspira la statutul de blonda frumoasa si sexy!

2.Dar, desi nu se pune problema de par  blond, se pare ca dracul nu-i chiar atat de negru! Baiatul ma vede, totusi, frumoasa, ca doar asa e normal, mama e o floare intre flori. Iata si un tablou idili , zugravit in culori pastelate, doar barba sotului facand nota discordanta.

3.Si ultima capodopera, care mi-a smuls hohote de ras, ca sa vezi cat e de diferita notiunea de patriotism la un copil din ziua de azi (cu exemple din realitatea lui senzoriala si concreta) fata de cum era el perceput de catre  decreteii comunisti printre care se numara si subsemnata (vorbe mari si goale, notiuni abstracte, sintagme de neinteles in poezii odioase ce trebuiau memorate):

Desi, daca stau sa ma gandesc bine, copilul a scris chestii de bun simt, cu putinele lui cunostinte despre tot ce inseamna Romanika: nu suntem nici saraci, nici bogati, traim decent, ceea ce e relativ adevarat, se poate si mai murdar ca la Bucuresti, ceea ce iarasi adevarat, nu suntem atacati, deci nu e razboi, ceea ce e minunat; subscriu la modul cel mai serios la ce a scris el; cat despre oamenii grasi , cred ca el inca nu cunoaste notiunea de „supraponderal”, asociaza „gras” cu „obez”. Si de multe ori copilul reduce intreg universul la universul propriei familii; Cat suntem de cunoscuti nu stiu, nu zice nimeni ca nu avem valori, dar, din pacate , devenim din ce in ce mai cunoscuti datorita apucaturilor urate. Dar asta n-am sa i-o spun copilului, ar fi pacat ca patriotismul lui sa se sifoneze la o varsta atat de frageda.