Ieri in metrou, un pustan simpatic. Zic "pustan", dar sa fi avut vreo 20-25 de ani . De la inaltimea venerabilei mele varste de 37 de ani mi se parea un pusti. Il priveam pe furis si ii admiram tineretea, in toata splendoarea ei. La un moment dat ii suna telefonul . Raspunde in engleza : „Yeah, I’ll be there in ten minutes! See you there, honey!” Si fata i se inunda de fericire si fericirea asta se materializeaza prin tot felul de grimase si giumbuslucuri de ti-era ( mi-era, mai bine zis) mai mare dragul. Sunt frumosi oamenii indragostiti! ( De-aia incerc eu sa ma conving in fiecare zi ca sunt frumoasa)
Tot in metrou un alt pusti, rocker de-al meu, asculta muzica la casti. Si la un moment dat incepe sa cante la o chitara imaginara. Dar ce mai canta, ce-i mai alunecau degetele pe corzile la fel de imaginare, cu o indemanare nemaipomenita, de a-i fi zis ca Jimi Hendrix era mic copil pe langa el. Omu’era in transa , era total rupt de ce se intampla in jurul lui si, ce m-a suprins placut, e ca oamenii fie il ignorau, fie zambeau, amuzati. Nu am suprins nicio privire dezaprobatoare, cuconetul prezent nu parea scandalizat. Si m-am intrebat care e normalitatea- in public sa te porti frumos, civilizat si sa fii cat mai discret pentru a nu-i deranja pe ceilalti, sau sa fii natural si sa faci ce-ti trece prin cap-sigur, in anumite limite si tot incercand sa nu-i deranjezi pe ceilalti.
Oricum, mi-a facut bine ce am vazut. Nu stiu de ce, dar m-am gandit la „Amelie” si m-am simtit din nou tanara si nelinistita. Ca in cea mai mare parte a timpului ma simt taaaare batrana. Si plicticos de conformista.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu