marți, 21 septembrie 2010

cu "b", nu cu "p"

Sa tot fi trecut juma' de an de cand unei rude de-ale mele, mai slobode la gura de felul ei, i-a scapat nu porumbelul , ci un cuvant care incepe tot cu "p". Asta nu avea cum sa treaca de urechile fine ale maimutei mele celei mari, asa ca era inevitabil sa ne ia la intrebari. I-am explicat noi, ca orice parinti respectabili ce suntem , ca e un cuvant urat pe care-l folosesc mai ales manelistii (saracu Matei i-am indus asa o mare aversiune fata de categoria sus-amintita, incat a asculta manele echivaleaza cu raul suprem); Am gresit de doua ori- am mintit copilul, cuvantul cu pricina e folosit de o categorie mult mai larga, uneori chiar de oameni " de bine" ( nu neaparat in sensul iliescian al termenului), si, doi la mana, nu trebuie sa fii un fin psiholog ca sa stii ce inseamna tentatia interzisului.
Fie ca il spunea in soapta , dar suficient de tare incat sa se faca auzit, fie ca il intercala in alte cuvinte si il pronunta cu aerul cel mai inocent din lume, cuvantul respectiv devenise prilej de mare exaltare.
Intr-un final i-am zis ca nu e mare branza sa pronunte un cuvant , fie el si urat, ca pana la urma e un cuvant ca oricare altul si ca poate sa-l pronunte cand vrea si cat vrea, daca il fascineaza atat de tare. Bineinteles ca , odata cazut in banalitate, cuvantul cu "p" avea sa fie rostit din ce in ce mai putin si, intr-un final, abandonat ca o jucarie stricata.
Zilele trecute il aud ciripind:
-Mama, vreau sa-ti spun un banc , dar sa stii ca nu este cu "p", ci cu "b"
Iti amintesti tu de cuvantul ala urat, dar asta nu e urat, ca incepe cu "b"
M-a pufnit rasul... Uite ca a ajuns mucosul meu de 6 ani sa-mi spuna bancuri cu Bula !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu