MISS fata de la tara

Nu mica mi-a fost mirarea cand am auzit ca face la gradi dansuri populare. Super, mi-am zis, mai ales ca adora sa danseze. O sa particip si la un concurs mi-a zis, plina de importanta. Si a inceput sa exerseze cum ii place ei mai bine, adica facand piruete.

A venit si ziua mult asteptata a concursului. Cand am imbracat-o cu costumul popular mi se parea asa de frumoasa, ca imi venea s-o mananc. Cum frumosi erau toti copiii, la cei 4 anisori si ceva.

In ajuns la locul unde urma sa aiba concursul prin bunavointa familiei unei colege de-a Mirunei. Traficul era groaznic, inaintam cu viteza melcului, fetele se plictiseau pe bancheta din spate, niste papusele infasurate in ie si fota si cu floarea rosie prinsa in par. Din fericire Miruna avea niste jucarioare la ea . Au inceput sa se joace frumos, de-a printesele, ca doua fetite ce erau. Numai ca hoasca de bunica-sa considera ca nu e cuviincios sa se joace, asa ca le apostrofa la fiecare doua minute : Nu va mai jucati, ca va dau jos din masina! O sa vina politia sa va ia! Cosmina, esti o obraznica!

Imi statea pe limba sa-i spun ca e firesc ca un copil sa se joace- mai ales ca se jucau frumos, decent- dar eram la ei in masina si mi-am infranat orice pornire. Tacerea mea si lipsa de reactie erau singurele forme de protest. Cred ca in sinea ei era contrariata de faptul ca nu stiu sa-mi educ copilul.

Am ajuns in Floreasca la gradinita Albinuta, unde urma sa aiba loc concursul. Retina mea, obosita de uratenia din cartierul meu, s-a rasfatat putin cu cu imaginea unui Bucuresti cochet.

Multe echipe in concurs. Ultimele repetitii. In asteptarea momentului lor, copiii trebuiau sa ramana grupati, „cuminti”, adica sa stea smirna. Incordare, crispare, oboseala. Doamna Rozi, coordonatoarea dansului, mica si grasuta, era in pragul lesinului din cauza emotiilor si se inchina intr-una la Doamne-Doamne. Un baietel incepe sa planga, nu voia sa spuna de ce. Mama nu a fost prea curioasa sa afle motivul, dar a inceput sa-l apostrofeze: Nu ti-e rusine sa ma faci de ras? Am venit la concurs sa dansezi sau sa plangi? Ai sa vezi tu acasa! Si te spun si lu’ taica-tu! O vorba sa nu mai aud! Obraznicule! I-auzi domne la el, plange degeaba si ma face de ras! Cum copilul tot suspina, il smuceste zdravan si da sentinta finala : Te omor eu acasa!

Copilul a mai suspinat putin si s-a oprit. Cred ca nu se mai gandea deloc la concurs, ci la bataia pe care o va incasa acasa.

Mama respectiva facea parte din categoria mamelor mai „rasarite”, mi se pare ca e si in comitetul de parinti. Mi-am amintit ca a tinut odata un discurs plin de venin la adresa mamelor care vezi-Doamne  nu se implicau in treburile gospodaresti ale clasei. . Prietena ei, tot din comitetul de parinti, isi poza vesnic fata. (Normal, asa e peste tot, noi , parintii (inclusiv eu), suntem o armata de japonezi care vor sa faca poze tot mai reusite cu odraslele, poze in care copilul zambeste frumos, le punem pe FB, primim like-uri si ni se umfla pipota de mandrie.)

Fetita, o papusica cu niste ochi rotuzi si umezi ca de caprioara, era vesnic apostrofata: Zambeste, ce stai cu gura aia, asa ca proasta? Erika, nu uita de gura stramba ! Stai linistita sa-ti fac o poza frumoasa, ca altfel plec si te las aici! Fetita nu facea fata asaltului mamei, zambea ea ce zambea, dar obosise, zambetul ii iesea tot stramb, asteptarea se prelungea ; mama a vrut sa se pozeze si ea cu fata, dar s-a izbit de un refuz. Atat i-a trebuit ca sa inceapa o alta tirada: deci de-aia te-am facut si te-am crescut, nici macar o poza nu vrei sa faci cu mine. Esti o nerusinata si o nerecunoscatoare! Gata, plec acasa si ramai singura, eu nu mai am copil!

Am simtit ca explodez. Am facut cativa pasi sa ma calmez. Cred ca daca as fi avut o tigara m-am si reapucat de fumat. M-am jucat putin cu Miruna si am luat-o in brate, i-am rearanjat floricica din par. Cand m-am intors am vazut o scena care mi-a rupt sufletu-n doua: ochisorii de caprioara cautau in toate directiile.

-Pe cine cauti, fatah, aud vocea furioasa a mamei baietelului care plansese.
-Ai vazut-o cumva pe mami?
-A plecat acasa, te-a parasit! Pai ce fel de copil esti tu daca nu vreai sa faci o poza cu propria mama?
Copilei ii tremura buzita a plans. O simteam incoltita, infranta, vinovata.
-Vrei s-o chem pe mama? Acum faci o poza cu ea ?
Apare si mama , ranjind triumfator...
Spre suprinderea si bucuria mea, Erika a refuzat din nou sa se pozeze cu maica-sa. Nu m-a mai rabdat sufletul sa ascult continuarea, dar recunosc ca am jubilat in sinea mea. Cine stie insa ce-o astepta pe fetita acasa!


In tot timpul asta Miruna s-a jucat, a facut piruete si a dansat cu calutul ei de mare , sub privirile dezaprobatoare ale celorlalti parinti. Joaca-te fetita mea, bucura-te de copilarie, bucura-te de norocul de a avea niste parinti destupati la minte! O priveam cu atata drag si imi simteam genele umezite de lacrimi. Emotie, drag de ea, pe de o parte, furie, neputinta, revolta de cealalata parte.

„Sunteti o prezenta foarte discreta”, mi-a zis doamna Rozi...

Au dansat frumos si au luat locul I la concurs. Dupa, mama baietelului care plansese il ia in brate si-i spune : Plang, plang de emotie! Emotii am avut si eu, nu numai tu, sa stii!

Mda, poate judec eu prea aspru. Pana la urma toti parintii isi iubesc copiii, dar in felul lor si le-o arata in felul lor, le fac educatie in felul lor. Nu intotdeauna in mod fericit, nu intotdeauna dupa conceptele de Attachement Parenting...

Ultima poza facuta imortalizeaza niste copii extenuati, dar bucurosi de reusita. Doamna Rozi se inchina si multumea cerului, emotionata pana-n varful urechilor. Manca-i-ar mama de frumosi, cat de bine au dansat ei, de i-a dat gata pe cei din juriu! Plangea si ea de emotie, femeie in toata firea, trecuta de 50 de ani.

Trebuie sa spun ca Doamna Rozi e spaima tuturor copiilor, bau-bau-ul gradinitei . Cand un copil de la Miruna din clasa nu e cuminte e amenintat ca e trimis la doamna Rozi. O asa perspectiva e tot ce poate fi mai rau in materie de pedepse si copilul se potoleste instantaneu. Imaginea doamnei Rozi plangand de emotie mi-a mai taiat din inversunare si mi-am spus pentru a nu stiu cata oara ca nu e bine sa  ma grabesc sa judec. Un gust amar parca tot a ramas.

Orasul cu ciori

Trebuie sa-mi iau permis de port arma si sa invat sa trag cu pusca. Dupa ce ca dau un purcoi de bani pentru un apartament intr-unul din cele cel mai oribile cartiere posibil si verile sunt groaznice din cauza cainilor vagabonzi care latra toata noaptea, acum peisajul s-a diversificat cu prezenta catorva ciori. Au aparut vara trecuta. Fix la ora 5 incepeau sa croncane si nu se opreau pana la 6 cand ceasul suna nemilos a desteptare. De doua zile de cand a venit caldura au reaparut simpaticele inaripate. Si sunt consecvente, isi respecta orele de reprezentatie. Daca cu cainii m-am mai obisnuit cat de cat, cu ciorile mi-e imposibil, croncane de ar trezi si mortii din groapa. Imi vine sa plang, sa urlu, sa le prind si sa le sucesc gaturile, sa le inchid nenorocitele de pliscuri.  Dar sunt total neputincioasa si nu -mi ramane decat sa injur printre dinti si sa sper ca intr-o buna zi ma voi muta intr-un oras frumos, curat, cu oameni prietenosi zambindu-ti chiar si fals, mi-e totuna, dar sa nu mai prind picior de caine vagabond si de cioara. Daca la lista asta modesta as putea adauga si cateva exemplare din fauna umana as simti ca cineva acolo sus ma iubeste , totusi... Ca nu de putine ori am fost suparata pe Doamne-Doamne ca nu mi-a calauzit pasii spre alegeri mai inspirate. Si ca ma chinuie luandu-mi cea mai mare placere a mea: somnul.

-Le omor, fir-ar ale dracului de ciori ! m-a auzit consortul injurand cu naduf pe la 5 jumate dimineata.
-Trebuie sa traiasca si ele, ce vrei... a raspuns el, impaciuitor.

Mda.. induioasator, ce sa zic. E un bun crestin omu’ asta al meu. Il inteleg si il apreciez, mai ales ca stiu ca el doarme bustean si nu aude nici ciorile, nici cainii, nici sirenele de la ambulante – avem „norocul” sa stam si langa un spital de urgenta, ca sa fie tacamul complet. Da, sa traiasca dragutele de ciori, dar sa se duca in pustietati, nu in copacii din fata blocului meu , nu in marile orase, nici macar in cartierele mai periferice...Oamenii muncii au nevoie de somn si odihna ca sa poata munci cu spor pentru al tarii viitor. Ma gandesc ca daca comunistii ar fi ramas la putere poate aveam cui sa ma plang. Deocamdata nu-mi ramane decat sa-mi plang de mila.

Rasfatatele

Este ea pasare de noapte, dar dimineata este rea de somn. Cand merg sa o trezesc pentru gradinita  e nervoasa, pufaie si se smiorcaie. O iau cu binisorul, o mangai, o dragalesc. E vesnic transpirata si mirosul ei de transpiratie , desi destul de pronuntat pentru o copilita ca ea, mi-a tare drag. Cand reusesc sa o conving sa se ridice din pat sa mergem la pipi, se lasa moale in bratele mele si parca nu mi-ar mai da drumul. Dau sa apuc mai bine si sa o duc eu in brate la toaleta. Mama, dar stiu ca te doare spatele.... Si manutele mici si adormite imi mangaie spatele sa-mi treaca durerea. Si chiar imi trece.  Aceleasi manute se incolacesc in jurul gatului meu si mergem pana la baie obraz langa obraz. Desi sunt vesnic  in intarziere la serviciu, o astept sa faca pipi si o aduc inapoi sa incep sa-i fac coditele. Multumirea pe care o citesc pe fatuca ei atunci cand, cu ochii inca lipiti de somn, isi admira podoaba capilara motata, ma face sa zambesc si parca capat alt tonus pentru ziua care incepe. Mi-e tare draga copila asta cand e somnoroasa si moale si-mi place s-o rasfat.  Mai ales ca o inteleg intru totul.  Am uitat sa spun ca si eu sunt o non-matinala notorie si tare mi-ar mai placea si mie sa fiu trezita-imbracata-aranjata de cineva drag.
E clar ca fetele din familia Spataru sunt doua matze,  lenese si dornice de rasfat.

O stare asa de proasta......

 .....n-am mai avut de multa vreme. Lipsa de chef si de initiativa. Cacaturi la serviciu, rautati gratuite, orgolii prostesti, la orice nivel, multa incrancenare. Metrou, serviciu, vesnic sunt pe fuga, vesnic intarzii, casa, copii, de platit gradinita/after-school/bona/ facturi, se apropie serbarile, fa rost de costume, du-l la baschet/engleza, ia-l de la baschet/engleza, unu' vrea parc, celalalt nu, Miruna nu mai vrea decat in rochii vaporoase, discutii, certuri, nervii prastie, relatie tot mai tensionata cu Matei, senzatie de imbatranire, de sfarseala, n-am mai fost pe la mama de un car de vreme, sentiment de vinovatie si de haituiala, cu sora-mea am o relatie extrem de tensionata, ca simt ca ruptura e iminenta, mi-e sila de toate discutiile si reprosurile din familie, toata lumea ma enerveaza si ma plictiseste, sunt acra si transmit acreala prin toti porii.

Mi-as lua o luna de concediu si as pleca singura sa nu fac altceva decat sa dorm si sa citesc. O cufundare intr-un dolce far niente m-ar salva, cred...

Zile de iunie, lungi si monotone, care miros a vacanta si a flori de tei.