Nu mica mi-a fost mirarea cand am auzit ca face la gradi dansuri populare. Super, mi-am zis, mai ales ca adora sa danseze. O sa particip si la un concurs mi-a zis, plina de importanta. Si a inceput sa exerseze cum ii place ei mai bine, adica facand piruete.
A venit si ziua mult asteptata a concursului. Cand am imbracat-o cu costumul popular mi se parea asa de frumoasa, ca imi venea s-o mananc. Cum frumosi erau toti copiii, la cei 4 anisori si ceva.
In ajuns la locul unde urma sa aiba concursul prin bunavointa familiei unei colege de-a Mirunei. Traficul era groaznic, inaintam cu viteza melcului, fetele se plictiseau pe bancheta din spate, niste papusele infasurate in ie si fota si cu floarea rosie prinsa in par. Din fericire Miruna avea niste jucarioare la ea . Au inceput sa se joace frumos, de-a printesele, ca doua fetite ce erau. Numai ca hoasca de bunica-sa considera ca nu e cuviincios sa se joace, asa ca le apostrofa la fiecare doua minute : Nu va mai jucati, ca va dau jos din masina! O sa vina politia sa va ia! Cosmina, esti o obraznica!
Imi statea pe limba sa-i spun ca e firesc ca un copil sa se joace- mai ales ca se jucau frumos, decent- dar eram la ei in masina si mi-am infranat orice pornire. Tacerea mea si lipsa de reactie erau singurele forme de protest. Cred ca in sinea ei era contrariata de faptul ca nu stiu sa-mi educ copilul.
Am ajuns in Floreasca la gradinita Albinuta, unde urma sa aiba loc concursul. Retina mea, obosita de uratenia din cartierul meu, s-a rasfatat putin cu cu imaginea unui Bucuresti cochet.
Multe echipe in concurs. Ultimele repetitii. In asteptarea momentului lor, copiii trebuiau sa ramana grupati, „cuminti”, adica sa stea smirna. Incordare, crispare, oboseala. Doamna Rozi, coordonatoarea dansului, mica si grasuta, era in pragul lesinului din cauza emotiilor si se inchina intr-una la Doamne-Doamne. Un baietel incepe sa planga, nu voia sa spuna de ce. Mama nu a fost prea curioasa sa afle motivul, dar a inceput sa-l apostrofeze: Nu ti-e rusine sa ma faci de ras? Am venit la concurs sa dansezi sau sa plangi? Ai sa vezi tu acasa! Si te spun si lu’ taica-tu! O vorba sa nu mai aud! Obraznicule! I-auzi domne la el, plange degeaba si ma face de ras! Cum copilul tot suspina, il smuceste zdravan si da sentinta finala : Te omor eu acasa!
Copilul a mai suspinat putin si s-a oprit. Cred ca nu se mai gandea deloc la concurs, ci la bataia pe care o va incasa acasa.
Mama respectiva facea parte din categoria mamelor mai „rasarite”, mi se pare ca e si in comitetul de parinti. Mi-am amintit ca a tinut odata un discurs plin de venin la adresa mamelor care vezi-Doamne nu se implicau in treburile gospodaresti ale clasei. . Prietena ei, tot din comitetul de parinti, isi poza vesnic fata. (Normal, asa e peste tot, noi , parintii (inclusiv eu), suntem o armata de japonezi care vor sa faca poze tot mai reusite cu odraslele, poze in care copilul zambeste frumos, le punem pe FB, primim like-uri si ni se umfla pipota de mandrie.)
Fetita, o papusica cu niste ochi rotuzi si umezi ca de caprioara, era vesnic apostrofata: Zambeste, ce stai cu gura aia, asa ca proasta? Erika, nu uita de gura stramba ! Stai linistita sa-ti fac o poza frumoasa, ca altfel plec si te las aici! Fetita nu facea fata asaltului mamei, zambea ea ce zambea, dar obosise, zambetul ii iesea tot stramb, asteptarea se prelungea ; mama a vrut sa se pozeze si ea cu fata, dar s-a izbit de un refuz. Atat i-a trebuit ca sa inceapa o alta tirada: deci de-aia te-am facut si te-am crescut, nici macar o poza nu vrei sa faci cu mine. Esti o nerusinata si o nerecunoscatoare! Gata, plec acasa si ramai singura, eu nu mai am copil!
Am simtit ca explodez. Am facut cativa pasi sa ma calmez. Cred ca daca as fi avut o tigara m-am si reapucat de fumat. M-am jucat putin cu Miruna si am luat-o in brate, i-am rearanjat floricica din par. Cand m-am intors am vazut o scena care mi-a rupt sufletu-n doua: ochisorii de caprioara cautau in toate directiile.
-Pe cine cauti, fatah, aud vocea furioasa a mamei baietelului care plansese.
-Ai vazut-o cumva pe mami?
-A plecat acasa, te-a parasit! Pai ce fel de copil esti tu daca nu vreai sa faci o poza cu propria mama?
Copilei ii tremura buzita a plans. O simteam incoltita, infranta, vinovata.
-Vrei s-o chem pe mama? Acum faci o poza cu ea ?
Apare si mama , ranjind triumfator...
Spre suprinderea si bucuria mea, Erika a refuzat din nou sa se pozeze cu maica-sa. Nu m-a mai rabdat sufletul sa ascult continuarea, dar recunosc ca am jubilat in sinea mea. Cine stie insa ce-o astepta pe fetita acasa!
In tot timpul asta Miruna s-a jucat, a facut piruete si a dansat cu calutul ei de mare , sub privirile dezaprobatoare ale celorlalti parinti. Joaca-te fetita mea, bucura-te de copilarie, bucura-te de norocul de a avea niste parinti destupati la minte! O priveam cu atata drag si imi simteam genele umezite de lacrimi. Emotie, drag de ea, pe de o parte, furie, neputinta, revolta de cealalata parte.
„Sunteti o prezenta foarte discreta”, mi-a zis doamna Rozi...
Au dansat frumos si au luat locul I la concurs. Dupa, mama baietelului care plansese il ia in brate si-i spune : Plang, plang de emotie! Emotii am avut si eu, nu numai tu, sa stii!
Mda, poate judec eu prea aspru. Pana la urma toti parintii isi iubesc copiii, dar in felul lor si le-o arata in felul lor, le fac educatie in felul lor. Nu intotdeauna in mod fericit, nu intotdeauna dupa conceptele de Attachement Parenting...
Ultima poza facuta imortalizeaza niste copii extenuati, dar bucurosi de reusita. Doamna Rozi se inchina si multumea cerului, emotionata pana-n varful urechilor. Manca-i-ar mama de frumosi, cat de bine au dansat ei, de i-a dat gata pe cei din juriu! Plangea si ea de emotie, femeie in toata firea, trecuta de 50 de ani.
Trebuie sa spun ca Doamna Rozi e spaima tuturor copiilor, bau-bau-ul gradinitei . Cand un copil de la Miruna din clasa nu e cuminte e amenintat ca e trimis la doamna Rozi. O asa perspectiva e tot ce poate fi mai rau in materie de pedepse si copilul se potoleste instantaneu. Imaginea doamnei Rozi plangand de emotie mi-a mai taiat din inversunare si mi-am spus pentru a nu stiu cata oara ca nu e bine sa ma grabesc sa judec. Un gust amar parca tot a ramas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu