5 ani

Mi  se pare ca a trecut un secol de cand isi spunea Lala / Lalaconi si cand isi cuibarea manuta in mana mea inainte de a adormi.  Cand au trecut 5 ani?

Draga Miruna, mi-esti atat de draga, mi-e drag totul la tine- dragalasenia ta, candoarea ta, bunatatea ta, sensibilitatea ta, ochisorii tai mici si negri , zambetul tau care-ti da instant o expresie de asiatica, gurita ta atat de frumos conturata in forma de inimioara, nasucul tau cu forma lui triunghiulara, piciorusele tale in paranteza care probabil ca te vor complexa cand vei creste, pata cafenie si alunita de pe fundulet, buclele tale aurii care incet-incet raman doar amintire si te vor face sa zambesti a nostalgie cand vei fi mare

.  

La multi ani printesa draga, sa cresti mare si sanatoasa si niciun nor sa nu-ti umbreasca copilaria ta senina!  

Zmeura

 Il culeg  cu grija, il tin in palma  si il privesc fascinata. E perfect, e sublim, e ademenitor.  Inchid ochii si papilele mele gustative se rasfata din plin. Amintiri si senzatii  navalesc proustian.  Aceleasi , neschimbate.  Aceleasi care mi-au marcat in mod fericit copilaria.

Eram o fetita , habar n-am sa spun cati ani aveam, poate aveam 6 ani, poate aveam 10-12 si stiam ca  la cateva  case distanta de casa noastra era o curte unde crestea o tufa de zmeura. O singura tufa, langa gard.  Unde se coceau la soare cateva boabe delicioase.  Nu-mi amintesc  cand si unde am descoperit-o, dar am fost fascinata cand am vazut ce minunatie  crestea acolo.  Cu putin noroc si abilitate  puteam sa sper ca manuta mica va  intra prin gaurile gardului si va culege unul-doua boabe.  Casa era in drumul spre fantana si eram fericita ca pot sa iau o sticla si sa sustin ca apa de fantana era mai buna decat cea de la putul nostru pentru a-mi justifica  absenta in fata parintilor. Cu sticla  goala in mana  ma apropiam de gardul cu pricina si  inima imi batea sa-mi sparga pieptul. Oara s-a copt bobul care deunazi era parguit? Oare ma vede cineva?   Simteam ca voi muri de rusine daca cineva ma va prinde la furat, mai ales ca era pe ulita principala. Oare mana nu-mi va ramane blocata intre ochiurile micute ale gardului de sarma? Oare voi reusi sa ajung sa culeg macar un bob?
 Cand reuseam sa am in palma fructul magic alergam speriata si fericita  si cautam  un loc ferit.  Atunci deschideam palma si, desi muream de pofta, nu ma incumetam sa-l mananc, ci il priveam, il cantaream, il mangaiam si ii admiram arhitectura impresionanta. Cand nu mai rezistam il bagam in gura  si il tineam cat puteam de mult sa-i simt savoarea unica. Senzatie de magie, de fabulos, de dumnezeire.

Au trecut atatia ani de atunci si totusi senzatia asta a ramas atat de prezenta in toata fiinta mea. 

De cativa ani mama mea cea harnica face ca aceasta senzatie  sa fie mereu  reimprospatata.  Inima nu-mi mai bate insa de teama, ci se umple de dragoste pentru cea care mi-a dat viata.

Moasca

De aproape doua luni diminetile mele nu mai sunt la fel.  Chinul trezitului foarte devreme nu mai e  indulcit de prezenta unei fiinte dragi care ma facea sa zambesc si sa incep ziua  mai senina si mai vesela. Imi beau cafeaua singura si ma inec in tristete cand vad ca nu mai vine nimeni sa mi se urce pe genunchi. Desi eram grabita, nu-i refuzam niciodata momentul asta de rasfat. Rasfat si multa iubire de ambele  parti.

Am crezut sincer ca Moasca e nemuritoare.  A fost dintotdeauna cu noi si asa am crezut ca va fi mereu. Deja mi se pare neverosimil ca vorbesc despre ea la trecut. As vrea sa scriu cateva  randuri  din care sa transpara toata dragostea pe care i-am purtat-o si durerea imensa ca am pierdut-o , dar nu gasesc deloc cuvintele  potrivite.  Inainte de a fi pisica mea a fost primul meu copil, a fost prietena mea, a fost parte din familia mea.     A fost tineretea mea, tineretea noastra , a fost parte din toate etapele vietii noastre in doi :   anii nostri frumosi traiti in camera de la mansarda (unde am si gasit-o) , casatoria, nasterea primului copil, apoi a celui de-al doilea, toate locuintele pe care le-am schimbat, tot ce am trait impreuna in toti astia 18-19 ani... A fost atat de frumoasa, atat de cuminte si de inteleapta, a fost atat de calina si de .. felina, a fost o Doamna- curata, ingrijita, supla, cu sarm... a mancat putin si bine, nu a fost o hulpava, nu a fost nesuferita si rasfatata peste masura.  Si , mai presus de toate, a fost intre noi o relatie frumoasa de dragoste neconditionata. Mai ales intre mine si ea.  Si copiii au iubit-o mult , Matei a cam chinuit-o in timpul copilariei mici, dar acum, in ultimii doi ani, era foarte apropiat de ea.  O sa-mi fie dor de momentele in care ma pandea sa raman singura si , lipita de mine, cu labuta peste mana mea , ma strangea a afectiune si ma mangaia pe faţă.  Sau ce mult ma relaxa cand puneam capul pe burtica ei si imediat incepea sa toarca, chiar daca uneori o trezeam din somn sau chiar daca uneori o mai certam si era suparata pe mine. Nu a fost ranchiunoasa si nu a fost genul care sa dea impresia ca i se cuvine totul.

 A fost, totusi, stapana casei. Nu era coltisor pe care sa nu puna stapanire.  Cand deschideam sertarul de la pat era curioasa  ca un copil si, cu cat o goneam, cu cat se incapatana sa intre.  Si de cele mai multe ori o lasam, ca doar era membru al familiei cu drepturi depline.

Mi-e tare dor de ea si inca ma mai uit dupa ea prin casa. Imi dau lacrimile cand ma intorc acasa si nu vine sa ne intampine. Mi-e dor de acea complicitate desavarsita pe care am avut-o. Mi-e dor sa ma trezesc  in weekend si sa mai lenevesc cu capul pe burtica ei si sa simt cum se alinta  moale si cum toarce usor a multumirie si rasfat. Mi-e tare dor de ochii ei mari, verzi, calzi, care au ramas larg deschisi  atunci cand si-a dat sufletul, parca vrand sa ramana vesnic deschisi, sa pastreze imaginea  lumii  in care a trait si a familiei pe care a iubit-o. 

Nu stiu daca voi mai avea vreodata o alta pisica sau alt animal , dar pe Moasca mea  draga am s-o iubesc si am s-o pastrez in suflet cat timp voi mai fi si eu pe pamant.

Tristeti provinciale

-Ia-o de manuta, plimbati-va putin  si arata-i cerul, norii, pomii,  rosiile si castravetii ! Asa-mi spunea acu’ vreo treizeci si ceva de ani  vecinul nostru punandu-mi in brate o copila pe care o chema tot Valentina si care statea cumintica pe langa parintii ei  cat era ziua de lunga, in timp ce ei munceau pamantul  fara sa-si faca mari procese de constiinta ca fetita se plictisesete. Ma chemasera pe mine sa ma joc cu ea  si sa-i mai tin de urat. Nu era singurul caz de copil pe care parintii il luau cu ei ,  pe unii chiar la munca campului.  Ba am auzit ca unii ii legau de caruta sa fie siguri ca nu se misca de acolo si isi vedeau nestingheriti de treaba. Erau si bebelusi pe care mama ii lasa il caruta si il alapta cand „se intocea cu randul”. La tara mamele nu-si permiteau luxul sa stea cu copilul acasa. Celor mai norocoase li se permitea sa stea acasa si sa se ocupe in paralel si de gospodarie.  Pentru copil nu era insa nicio  fericire - era lasat sa urle „sa faca plamani”, ca rufele trebuiau spalate si  ciorba pusa la foc.

Vecinii nostri aveau un lot de pamant langa curtea noastra, dar ei locuiau mai la deal, acolo unde nu erau conditii propice pentru gradinarit, apa fiind foarte jos. Dar la noi „in lunca” era paradisul gardinaritului, cei mai multi oameni traind exclusiv din asta (unii strangand chiar averi considerabile regasibile in case impunatoare, cu mult mai multe camere decat aveau nevoie si in care intrau de doua ori pe an, preferand sa locuiasca tot intr-o odaita '' in spate'', dar asta e deja alta poveste si cred ca nu e regasibila doar in sudul Romaniei)

Desi mama mea era de departe cea mai harnica din cartier si gradina ei arata ireprosabil,  vecinii astia parca ii dadeau clasa. Erau amandoi extrem de harnici, pasionati de munca lor , as zice ca era o pasiune dusa la extreme.  Nu vedeai nicio buruiana , toate culturile aratau impecabil, de ti-era mai mare dragul.

  Dar, pe cat erau de gospodari, pe atat  erau de afurisiti. Vesnic se certau cu ai mei  si le reprosau  ca pomii nostri le umbreste o parte din gradina si  astfel culturile lor au de suferit . Nu de putine ori s-au balacarit, spre amuzamantul meu si-al vecinilor. 

Anii au trecut si fetita lor a crescut, la fel si  fratele ei.  In mod paradoxal, din doi parinti harnici si priceputi au iesit doi copii lenesi si cam talambi. Cand crescusera parintii ii luau cu ei sa-i ajute , dar  dupa juma’ de ora zaceau la umbra.  Fata s-a maritat devreme, cred ca nici n-a terminat liceul, a plecat ca o batea rau barba-su,  s-a maritat din nou si acum nu mai stiu nimic de ea.  Frate-su s-a insurat si el si a avut o fetita pe care o lasa la umbra sa se joace singura. La un moment dat s-a jucat cu baiatul meu si , in amintirea vremurilor de odinioara, ma gandeam sa-i spun lui Matei  sa o ia de manuta si sa-i arate cerul , norii, pomii,  rosiile si castravetii.  Parintii fetitei s-au despartit,  copila a ramas in grija mamei si au plecat sa locuiasca la Giurgiu.  Vecinii cei harnici s-au imbolnavit pe rand si au murit inainte de a implini saizeci de ani,  el a avut leucemie, ea diabet, dar au venit sa munceasca gradina lor draga pana  s-au prapadit, veneau aproape taras si nu voiau cu nicun pret sa se dea batuti.  Dupa moartea lor il mai vedeam pe baiat din cand in cand ca venea cu sotia si mai munceau pamantul, e drept ca fara prea mare tragere de inima. Dupa ce s-au despartit  n-a mai trecut nimeni si gradina a ramas mult timp in paragina. In locul unde altadata nu vedeai fir de iarba si gradina arata ca o bijuterie acum cresteau balarii. Mama se uita, ofta si, desi nu s-au suportat niciodata, se gandea ca sarmana Vasilica s-ar rasuci in mormant sa vada asa grozavie. 

 Saptamana trecuta am fost pe la mama si am vazut uimita ca balariile au disparut si ca  niste muncitori sapau fundatia pentru o viitoare casa. Pana la urma lotul de pamant a fost vandut unor vecini chitrosi care il vanau de ceva vreme, din ce povesteste mama.  Gradina arata din nou ingrijit si deja au aparut discutii aprinse intre noii proprietari  si mama legate de proaspata relatie de vecinatate. 

 Mi-e greu sa ma obisnuiesc cu o imagine a casei parintesti si a imprejurimilor alta decat cea pastrata  in memoria mea afectiva.  Si cand ma uit la casa noastra si a bunicilor mei  si vad ca  sunt din ce in ce mai paraginite, cand vad ca totul se acopera de buruieni, praf si uitare,  cand ma uit la mama cum se cocoseaza si devine o umbra a femeii harnice si aprige de altadata,  ma apuca o tristete sfasietoare.

Farmecul blocurilor muncitoresti

Haideti la meciul nationalei!

Am revenit din mirifica Creta avand inca pe retina imaginea casutelor albe cu gradinile lor luxuriante  si a diminetilor lenese cand deschideam obloanele si  vedeam marea  scaldata in soare  si am plonjat in Romania unde, inca de la aeroport,  m-a socat mitocania unor conationali-  dupa ce acolo mi-a facut bine sa intalnesc atatia oameni  relaxati, prietenosi si destupati la minte- , au urmat noptile in care n-am putut sa inchid un ochi  din cauza maidanezilor si, la cateva zile,  a fost  posibil ca un copil sa fie sfasiat de aceiasi maidanezi intr-un parc public. 

 Stiam, simteam  ca momentul asta va sosi mai devreme sau mai tarziu, ca nu se mai putea. Au mai murit muscati de caini o femeie anul trecut, un alt  copil , dar de la tara , a murit muscat in strada si  faimosul japonez de acum cativa ani, de ni s-a dus vestea in toata lumea si ne miram de ce turismul nostru e pe butuci. Acum insa a fost omorat un baietel frumos ca un inger si asta in Bucuresti, in parc. Asta a fost insa picatura care a umplut paharul rabdarii.

Sub impactul emotional toata Romania vuieste  si  pune la zid ONG-urile care nu au facut nimic- poate doar mult zgomot-,  pe cei care si-au umflat conturile cu  banii alocati pentru solutionarea problemei maidanezilor , dar  si pe cei care–i hranesc si-i apara de atatia ani. Acestia din urma au fost taxati si de lege si, vezi  Doamne, de-acum incolo vor primi amenzi daca vor fi prinsi ca hranesc animalele. Un asemenea paradox numai in Romania era posibil.  Pe langa ca nu e nici dracu’ sa dea vreo amenda atunci cand vede o baba cu oala cu ciorba invechita  in care a inmuiat niste paine , e un nonsens in sine. Pai ei ce mananca daca sunt lasati liber in  strada ?  Se hranesc cu aer si cu prietenia oamenilor?  Cam cum au facut comunistii cu decretul de trista amintire:  erau interzise avorturile, dar metodele contraceptive lipseau cu desavarsire.

Presedintele insusi a luat atitudine si a somat guvernantii sa ia masuri rapide si radicale. Stiu ca asta e in mintea si  pe buzele tuturor:  de ce a fost nevoie sa moara un copil ca sa se ia masuri , dupa ce atatia ani oamenii au fost muscati cu miile, infricosati, nevoiti sa suporte mizerie, agresivitate , sa renunte la a se plimba seara in parc sau cu bicicleta, Doamne fereste sa te intorci acasa noaptea ca aveai sanse foarte mari sa nu poti patrunde in scara blocului, asta in cazul fericit in care ajungeai acolo  Eu insami si noi toti am simtit un fior pe sira spinarii cand vedeam o haita si nu stiam daca nu cumva nu le placea mutra noastra . In drum spre metrou  intalneam cel putin 5 haite si nu a fost zi in care sa nu fiu cu inima cat un purice si ma gandeam cum e posibil asa ceva, cum de suportam toate astea, cine are interesul sa nu se faca nimic,  in noptile in care auzeam latratul a sute de caini imi venea efectiv sa merg la primarie sa declar ca fac greva foamei, poate finalmente cineva ma asculta si e sensibil la problema mea. 

 Uneori  vedeam caini jucandu-se  si pareau simpatici si prietenosi. Ca sa fiu sigura ca nu risc sa fiu muscata vorbeam cu ei si incepeau sa dea din coada si sa vrea sa fie mangaiati. Atunci ma inmuiam si ma gandeam ca nu merita soarta pe care o au, ca au nevoie sa fie iubiti, ingrijiti, ca pana la urma prietenia dintre om si caine e proverbiala. Dar ei erau infometati, haituiti, prigoniti, multi erau bolnavi si probabil satui si ei de viata asta amarata. Am vazut si caini scheletici mergand fara tinta pe campuri, intre doua sate, de mi se rupea sufletul de ei ,catele infometate care abia fatasera si probabil ca  nu aveau cu ce sa-si hraneasca puii , soselele sunt pline de cadavre de caini, de simti un nod in gat cand treci cu masina peste ei.  Suntem un popor primitiv care nu stie ca animalul trebuie ingrijit si , mai ales sterilizat, altfel puii nascuti trebuie ingrijiti si trebuie sa le gasesti alt stapan. Si intre a-i arunca in parcuri, in cimitire  sau la marginea drumului , in speranta ca cineva milostiv se va indura sa-i ia, e mai uman sa-i eutanasiezi sau sa-i inneci, sa le curmi suferinta. Ca altfel cu siguranta cei mai multi pui mor de foame, o moarte lenta, o agonie cumplita.  Si sa faci in asa fel incat sa nu se mai intample. Cred ca la tara 99.9% dintre caini si pisici sunt in situatia asta, taranu’ roman nu si-ar lua de la gura 100 lei sa sterilizeze animalul din curte, ca cu banii astia sta la bodega o saptamana sau asigura painea copiilor o luna intreaga. Sau nu le pasa, unora chiar le-ar fi rusine sa mearga la veterinar pentru asa ceva, ca rade tot satul de ei. 

Acum in Romania e o adevarata isterie nationala. Numai despre asta se vorbeste in presa, in parcuri, pe retelele de socializare, FB-ul e plin de petitii , de stiri despre organizarea de mitinguri de protest, de marsuri ale tacerii. Astazi e inmormantat si micutul nefericit –sau , cutremurator, ce a mai ramas din el. Cei care au gestionat dupa bunul plac fondurile alocate pentru gestionarea problemei cainilor fara stapan au fost luati la intrebari. Sper din tot sufletul sa plateasca si sa infunde puscaria, dar parca vad ca vor fi puse la bataie pilele, relatiile, subiectul asta va cadea in uitare incetul cu incetul si vom reveni in punctul mort in care ramaseseram. 

Azi dimineata in drum spre serviciu vad prima haita, din care face parte si un catel flocossi tare haios, de te intrebi cum a nimerit acolo, pare ca  e corcit cu un bichon. Pana aici v-a fost, dragilor, imi venea sa le strig. Cu speranta egoista ca vom scapa definitiv de ei. Si totusi cu inima stransa la ideea ca un hingher le va da o bata in cap, ii va otravi sau ii va lasa la marginea unei paduri sa li se piarda urma. Ca vor fi haituiti si  omorati in chinuri.  Ca banii pentru injectiile letale vor ajunge in buzunarul unui nesimtit, dar pe hartie va aparea ca a murit in conditii decente, eventual mangaiat pe crestet cum am vazut in documentarele facute in tarile civilizate.

Mai incolo o doamna mangaia un catel maidanez care parea pasnic si dadea bucuros din coada. Ce soarta va avea si el, ce va mai fi nu stiu.  Stiu insa ca nu trebuia sa se ajunga aici si ca au avut de suferit oameni si animale deopotriva. Ca situatia asta, unica intr-o capitala din Europa, are legatura cu intreaga realitate din Romania, ca s-a ajuns aici din cauza indolentei care ne caracterizeaza si a coruptiei care ne macina de ani de zile. Cred ca daca as fi in locul parintilor greu incercati n-as mai suporta sa traiesc in tara care a facut posibila o asa grozavie.  In tara in care presedintele Federatiei de Fotbal are geniala ideea de a le da gratis bilete la un meci de fotbal al nationalei care va avea loc in cateva zile. Probabil sa le mai indulceasca amarul si sa-i ajute sa se destinda putin, poate va da Mutu un gol strasnic care le va smulge cu siguranta un chiot de bucurie.