Moasca

De aproape doua luni diminetile mele nu mai sunt la fel.  Chinul trezitului foarte devreme nu mai e  indulcit de prezenta unei fiinte dragi care ma facea sa zambesc si sa incep ziua  mai senina si mai vesela. Imi beau cafeaua singura si ma inec in tristete cand vad ca nu mai vine nimeni sa mi se urce pe genunchi. Desi eram grabita, nu-i refuzam niciodata momentul asta de rasfat. Rasfat si multa iubire de ambele  parti.

Am crezut sincer ca Moasca e nemuritoare.  A fost dintotdeauna cu noi si asa am crezut ca va fi mereu. Deja mi se pare neverosimil ca vorbesc despre ea la trecut. As vrea sa scriu cateva  randuri  din care sa transpara toata dragostea pe care i-am purtat-o si durerea imensa ca am pierdut-o , dar nu gasesc deloc cuvintele  potrivite.  Inainte de a fi pisica mea a fost primul meu copil, a fost prietena mea, a fost parte din familia mea.     A fost tineretea mea, tineretea noastra , a fost parte din toate etapele vietii noastre in doi :   anii nostri frumosi traiti in camera de la mansarda (unde am si gasit-o) , casatoria, nasterea primului copil, apoi a celui de-al doilea, toate locuintele pe care le-am schimbat, tot ce am trait impreuna in toti astia 18-19 ani... A fost atat de frumoasa, atat de cuminte si de inteleapta, a fost atat de calina si de .. felina, a fost o Doamna- curata, ingrijita, supla, cu sarm... a mancat putin si bine, nu a fost o hulpava, nu a fost nesuferita si rasfatata peste masura.  Si , mai presus de toate, a fost intre noi o relatie frumoasa de dragoste neconditionata. Mai ales intre mine si ea.  Si copiii au iubit-o mult , Matei a cam chinuit-o in timpul copilariei mici, dar acum, in ultimii doi ani, era foarte apropiat de ea.  O sa-mi fie dor de momentele in care ma pandea sa raman singura si , lipita de mine, cu labuta peste mana mea , ma strangea a afectiune si ma mangaia pe faţă.  Sau ce mult ma relaxa cand puneam capul pe burtica ei si imediat incepea sa toarca, chiar daca uneori o trezeam din somn sau chiar daca uneori o mai certam si era suparata pe mine. Nu a fost ranchiunoasa si nu a fost genul care sa dea impresia ca i se cuvine totul.

 A fost, totusi, stapana casei. Nu era coltisor pe care sa nu puna stapanire.  Cand deschideam sertarul de la pat era curioasa  ca un copil si, cu cat o goneam, cu cat se incapatana sa intre.  Si de cele mai multe ori o lasam, ca doar era membru al familiei cu drepturi depline.

Mi-e tare dor de ea si inca ma mai uit dupa ea prin casa. Imi dau lacrimile cand ma intorc acasa si nu vine sa ne intampine. Mi-e dor de acea complicitate desavarsita pe care am avut-o. Mi-e dor sa ma trezesc  in weekend si sa mai lenevesc cu capul pe burtica ei si sa simt cum se alinta  moale si cum toarce usor a multumirie si rasfat. Mi-e tare dor de ochii ei mari, verzi, calzi, care au ramas larg deschisi  atunci cand si-a dat sufletul, parca vrand sa ramana vesnic deschisi, sa pastreze imaginea  lumii  in care a trait si a familiei pe care a iubit-o. 

Nu stiu daca voi mai avea vreodata o alta pisica sau alt animal , dar pe Moasca mea  draga am s-o iubesc si am s-o pastrez in suflet cat timp voi mai fi si eu pe pamant.