Il culeg cu grija, il tin in palma si il privesc fascinata. E perfect, e sublim,
e ademenitor. Inchid ochii si papilele mele gustative se rasfata din plin. Amintiri si
senzatii navalesc proustian. Aceleasi , neschimbate. Aceleasi care mi-au marcat in mod fericit
copilaria.
Eram o fetita , habar n-am sa spun cati ani aveam, poate
aveam 6 ani, poate aveam 10-12 si stiam ca la cateva
case distanta de casa noastra era o curte unde crestea o tufa de zmeura.
O singura tufa, langa gard. Unde se
coceau la soare cateva boabe delicioase. Nu-mi amintesc cand si unde am descoperit-o, dar am fost
fascinata cand am vazut ce minunatie crestea acolo. Cu putin noroc si abilitate puteam sa sper ca manuta mica va intra prin gaurile gardului si va culege
unul-doua boabe. Casa era in drumul spre
fantana si eram fericita ca pot sa iau o sticla si sa sustin ca apa de fantana
era mai buna decat cea de la putul nostru pentru a-mi justifica absenta in fata parintilor. Cu sticla goala in mana ma apropiam de gardul cu pricina si inima imi batea sa-mi sparga pieptul. Oara
s-a copt bobul care deunazi era parguit? Oare ma vede cineva? Simteam
ca voi muri de rusine daca cineva ma va prinde la furat, mai ales ca era pe
ulita principala. Oare mana nu-mi va ramane blocata intre ochiurile micute ale
gardului de sarma? Oare voi reusi sa ajung sa culeg macar un bob?
Cand reuseam sa am in palma fructul magic alergam speriata si fericita si cautam un loc ferit. Atunci deschideam palma si, desi muream de pofta, nu ma incumetam sa-l mananc, ci il priveam, il cantaream, il mangaiam si ii admiram arhitectura impresionanta. Cand nu mai rezistam il bagam in gura si il tineam cat puteam de mult sa-i simt savoarea unica. Senzatie de magie, de fabulos, de dumnezeire.
Cand reuseam sa am in palma fructul magic alergam speriata si fericita si cautam un loc ferit. Atunci deschideam palma si, desi muream de pofta, nu ma incumetam sa-l mananc, ci il priveam, il cantaream, il mangaiam si ii admiram arhitectura impresionanta. Cand nu mai rezistam il bagam in gura si il tineam cat puteam de mult sa-i simt savoarea unica. Senzatie de magie, de fabulos, de dumnezeire.
Au trecut atatia ani de atunci si totusi senzatia asta a
ramas atat de prezenta in toata fiinta mea.
De cativa ani mama mea cea harnica face ca aceasta senzatie sa fie mereu
reimprospatata. Inima nu-mi mai
bate insa de teama, ci se umple de dragoste pentru cea care mi-a dat viata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu