culinare

Am pus ciorba la incalzit, in timp ce Matei , infometat, batea din picior a nerabdare.
- Mama, cat timp ti-a luat sa inveti sa faci ceva asa de complicat ca ciorba?
- Dar, Matei, nu e deloc complicat.. e una din cele mai simple mancaruri!
- Mie mi se pare foarte complicat sa faci o ciorba. Ce bine de mine ca sunt baiat si cand ma voi casatori nu voi fi nevoit sa fac ciorbe!
Tocmai ma pregateam sa insir in gand cateva vorbe dulci la adresa lipsei de pricepere si de inititiva in ale gastronomiei ale consortului si sa incep un discurs feminist plin de venin, cand il vad pe Matei cufundat intr-o dulce reverie si soptind, pe un ton mai degraba duios decat interogativ: "Ma intreb cum va arata sotia mea....."


Ca tot veni vorba de dulcegarii, in ultimul timp Miruna e mare fan gogosi. Si daca fetei ii plac, nici mama nu ramane insensibila la gusturile si aromele copilariei. Si ma mai intreb cum de am facut ochii cat cepele cand am vazut cifra deloc prietenoasa pe care mi-e indica azi dimineata cantarul.
Aseara tata i-a adus fetei mult asteptata "gogo" si ea a exclamat, in extaz:
Gogoooo! Gogolaconiiiiii!
Desi am promis ca nu voi mai pomeni despre povestea cu sufixele, trebuie sa spun ca asocierea celor doua a devenit ceva rarisim, asa ca ma sperie dimensiunea placerii Mirunei de a manca gogosi si, implicit, dimensiunile mele viitoare.

Fafa

De cateva zile avem in casa un nou membru : Fafa(coni), fosta Lala(coni). "Fafa" insemna inainte "fetita" si fireste ca ne-am intrebat care sa fie mobilul acestei schimbari de identitate: sa constientizeze Miruna tot mai clar faptul ca este o fetita? Ca deja a inceput maimutareala si fandoseala: agrafe, clamite, margele cu care defileaza tantos si se admira in oglinda, tot ce tine de arsenalul cochetariei feminine este explorat cu mare interes.
...sau si-o spune Fafa vrand sa spuna ca e frumoasa ( pronuntat tot un fel de "fafa"), la fel cum papusile sunt tot "fafa".. Oricum, toate se leaga, Miruna e o fetita frumoasa ca o papusa si astfel am acoperit toata aria semantica a cuvantului cu pricina.
Una peste alta, fetita noastra se face tot mai frumusica, buclele se contureaza tot mai clar ( se pare ca, in mod absolut nesperat, parul ii va fi daca nu cret, cel putin ondulat) si abia asteptam sa ne mandrim cu coditele mult visate. Intre timp, facem codite papusilor, si , din cand in cand, lu' mamaconi ( mamaconi se lasa "incoditata" stiind ca tataconi se va topi dupa coditele ei)

a venit toamna

Ploaie, nori gri, soare cu dinti(la propriu), o casuta, o gradina cu legume de toamna, imprejmuita cu un gard de culoare inchisa : toamna in viziunea lui Matei:

Luna Betiluna

Luna a coborat in camera lu' Matei si s-a impopotonat cu Mickey Mouse-i

linguseli

Nu ajung bine acasa si Matei imi povesteste cu un aer ghidus cum o colega de-a lui i-a dat un pupic pe obraz dupa ce vezi Doamne a vrut sa-i spuna ceva la ureche. Se vedea pe fata lui ca nu i-a displacut deloc gestul indraznet al colegei si totusi imi spune, pe un ton de lehamite :
- Uf, fetele astea, sunt pur si simplu innebunite sa pupe baietii!
Mai tarziu:
-Mama, ce inseamna sa lingusesti pe cineva?
- E atunci cand ii spui cuiva ceva frumos dar nu pentru ca esti sincer, ci pentru ca vrei sa obtii ceva. De exemplu, cand tu esti tare dragastos cu noi, dar esti asa pentru ca vrei sa-ti cumparam o jucarie sau sa te lasam sa faci curse cu busituri.
-Aha, inteleg.. Inseamna ca asa l-ai lingusit tu pe tata si i-ai spus vorbe dulci, de fapt vroiai sa obtii un pupic!
si-mi zambeste complice cam asa:

parinti si copii

Daca cineva isi imagineaza ca viata noastra de familie e un tablou idilic, ei bine nu e chiar asa sau nu e intotdeauna asa. Nu ne-a invatat nimeni cum sa fim niste parinti buni, nu exista niste cursuri generale universal-valabile si , mai ales, universal-aplicabile. Tot ce stiu e ca ne straduim sa ramanem cu mintea limpede, sa nu reactionam impulsiv, sa fim deschisi si flexibili, sa renuntam la discursurile moralizatoare pe cat de seci pe atat de ineficiente. Dar mai sunt si momente cand practica se pune de-a curmezisul teoriei , asa ca o mai dam in bara, "ajutati" si "incurajati" de copilul aflat in plin proces de razvratire fata de autoritatea parinteasca.
De ceva vreme Matei minte. Dar minte cu o seninatate si o nonsalanta iesite din comun. In ciuda tuturor evidentelor continua sa sustina ca spune adevarul. Degeaba i-am explicat noi ca o greseala marturisita e pe jumatate iertata, e in stare sa mearga pana in panzele albe si sa-si sustina nevinovatia. De exemplu, de fiecare data cand face baie cu Miruna ii toarna o cana cu apa in cap in secunda in care ies pe usa. Desi e clar ca Miruna nu-si toarna apa in cap singura si, daca cumva ar face-o, n-ar plange si n-ar sustine ca Matei e autorul.
Saptamana trecuta, cand sa le pun niste suc in pahar, descopar ca sticla era plina cu cereale. Nu, mama, nu eu am facut, poate Miruna. Miruna e tapul ispasitor pentru tot, ca stie ca e mica si nu se poate apara. I-am explicat ca Miruna nu era capabila de atata precizie incat sa nimereasca gura sticlei si sa introduca cerealele. "Sau poate tu, mama, ia gandeste-te bine!" Si se uita in ochii mei cu cu o privire atat de inocenta incat m-am straduit sa nu chicotesc si sa-mi pastrez o mina severa. Am aplicat o metoda securista, admit: l-am trimis la el in camera pana isi va aminti cine a pus cerealele in sticla. A stat in camera lui doua ore, timp in care tot deschidea usa si tot gasea motive sa iasa: ba ca-l trece pipi, ba caca, ba ca trebuie sa-si ia ceva din bucatarie etc.
- Ti-ai amintit, Matei?
- Nu, eu nici macar nu am atins cerealele, dar tu, mama te-ai mai gandit? Poate ca le-ai pus tu si ai uitat, ia mai gandeste-te!
Il priveam uluita...Nimic nu trada faptul ca minte, ma fixa cu o privire grava si interogativa. Ma simteam ca naiba, il simteam si pe el frustrat si vulnerabil, chiar daca nu arata. Stiam ca minte, insa mi se parea meschin sa-l oblig sa recunosca in felul asta. Dar mi-am zis : fie ce-o fi, poate gresesc, dar nu cedez. In cele din urma a cedat el, cand a auzit ca i-am pus Mirunei muzica pentru copii, cand de regula el e DJ-ul. Da, mama, eu am pus cerealele.
- Si n-ar fi fost mai simplu sa recunosti din prima? Si nu aud "cuvantul magic"
- Care cuvant magic intreaba el, cu o ultima zvacnire de orgoliu?
- Ia mai gandeste-te , poate iti amintesti in camera ta..
- Cuvantul magic incepe cumva cu "s"?
-Exact!
Ssssss, sssscccccc... dupa juma' de minut de tacere..bine, fie iti cer scuze...
E un progres, recunosc, acu' vreo doi ani nu voia in ruptul capului sa-si ceara scuze. Intr-un final mormaia un "scuzes", cu s la sfarsit, numai sa nu cedeze si sa rosteasca "cuvantul magic"


Si asta nu e tot...De ceva vreme incercam sa-l convingem pe Matei ca de-acum e baietel mare si ca ar trebui sa-si aleaga singur hainele si, evident, sa se si imbrace singur. De imbracat se mai imbraca singur (desi de cele mai multe ori o face cu viteza melcului si exact atunci cand suntem in intarziare), cand are de ales hainele e un adevarat spectacol. Nu vrea sa se imbrace oricum, ci neaparat asortat, asa ca scotoceste si ravaseste totul ( desi, vai, cu o zi inainte ma straduisem sa-i pun hainutele in ordine). Saptamana trecuta in weekend statea si lenevea in pijamale. Nu l-am batut la cap sa se schimbe, pana la urma si mie imi place sa lenevesc asa si ma schimb tarziu si numai daca trebuie sa ies. Asa ca i-am dat eu haine de schimb, inima slaba de mama... Si ma apostrofeaza: "Bine mai mama dar in halul asta ma imbraci tu? Nu vezi ca nu m-ai asortat deloc?"
Asa deci... Las' ca vezi tu ce te mai "asortez" eu de-acum incolo!
Azi dimineata urma sa plece undeva cu taica-su, asa ca l-am lasat sa se imbrace singur si, mai ales, "sa se asorteze" singur. S-a facut ca nu aude, se juca. I-am spus si a doua, si a treia oara. Istericale, reprosuri ca el e doar un copil si ca nu stie sa-si aleaga singur hainele, ca pe Miruna sigur o vom ajuta sa se imbrace cand va avea 6 ani. Gaseste in a o gelozi pe Miruna o portita de scapare. I-am aratat cum sunt asezate hainutele (desi el stia asta foarte bine), i-am zis ca mai are 5 minute sa se imbrace, altfel tata pleaca fara el. Vedeam cum in el se ducea o lupta grea- sa cedeze sau sa se imbrace singur sau sa continue sa se opuna? Orgoliul lui nu se lasa infrant cu una cu doua. Cand a vazut ca taica-su pleaca fara el furia si frustrarea atinsesera punctul culminant, s-a hotarat brusc sa se imbrace dar era prea tarziu. L-am lasat sa planga, sa se defuleze. Spunea ca suntem cei mai rai parinti, ca nu vrea sa ne mai vada. Am reusit sa ramanem calmi si sa-i atragem atentia ca spune lucruri grave care ne dor. Cand inca mai suspina l-am luat in brate si am stat de vorba, i-am explicat ca un copil este intr-un continuu proces de invatare si desprindere de parinti. I-am dat exemplele cele mai la indemana, l-am sfatuit sa se uite cum Miruna face gesturi tot mai autonome, cum o lasam sa manance singura, desi mai toata mancarea curge pe ea, cum si cu el am facut exact la fel, i-am aratat filmulete de cand era el mic... Vedeam cum incetul cu incetul lasa garda jos , orgoliul lui pierde teren si capata incredere incredere in vorbele mele; la sfarsit a admis ca am dreptate si si-a cerut scuze. Si eu m-am felicitat ca am ramas calma atunci cand imi venea sa las deoparte orice teorie moderna si sa recurg la o metoda ancestrala de crestere si educare a copilului( a se citi "sa-i dau una la fund").
Nu stiu daca generatia asta este "mai tupeista" si mai "lipsita de respect" ( citez aici opinia cea mai raspandita). Ca pustii de azi au prea multe jucarii si nu le mai valorizeaza. Chiar daca e un truism, sunt convinsa ca oricate jucarii ar avea un copil, nimic nu inlocuieste prietenia si atentia acordate neconditionat de catre parinti, disponibilitatea de a te juca cu ei si de "a te pune la mintea lor". Sufletul unui copil e acelasi, indiferent de generatii. Asta mi se pare ca e singurul drept pe care-l avem asupra copiilor nostri; sufletul lor e in mainile noastre si trebuie sa il modelam dupa propriile noastre suflete, cum altfel? Si s-o facem cu atentie, cu delicatete, cu discretie, cu eleganta, cu dragoste si cu prietenie. Si mai cred ca in orice copil exista a priori spirit de fronda, dorinta continua de a testa limitele rabdarii parintilor. A-i face sa recunoasca ca au gresit (de preferat fara metode securiste ca cea sus-amintita), a le explica de ce au gresit si, mai ales, a-i invata ca nu e putin lucru sa-si ceara scuze, e pentru un parinte una din cele mai mari reusite.

mama cool

- Mama, dupa ce mananc ma lasi si pe mine sa fac o cursa cu busituri?
- Ih, nu cu busituri, si-asa sunt obosita si ma doare capul, daca vrei te las sa faci doua curse simple prin Normandia sau Corsica.
- Haide, mama, stii ca ador cursele cu busituri! hai, te rog, fii cool!
- Ha?
- Mi-a zis un coleg azi ca o mama care-si lasa copilul sa faca ce vrea se numeste o mama cool!
.. si azi am decis sa fiu si putin cool, ca in ultima saptamana tot acra si posomorata am fost.

La serviciu la mine..

La serviciu la mine e foarte frumos, ca in povesti as zice. Merg cu mare drag si n-as mai pleca. Azi am fost in extaz. Cateva dialoguri si replici mi-au mers la suflet, asa ca am vrut sa le incredintez memoriei hartiei, sa nu care cumva sa se piarda in negura vremurilor:

- Ce sunt cu hartiile astea pe biroul meu?

- Ce dreacu' mai vrea si asta ca m-a zapacit de cap!

- Ieri mi-am facut de mancare nush ce ( pacat ca n-am retinut despre ce mancare era vorba, poate luam si eu reteta) si m-am uitat la ...(iarasi n-am retinut titlul dar era vorba despre o telenovela)
- Ah, te uiti la ....
- Da, dar cel mai mult mi-au placut ala indian, parca iti merg la suflet mai mult ca telenovelele
- Draga, raspunde filosofic cealalta, am vazut ca toate au cam acelasi subiect- raca intre femei, certuri, despartiri si impacari. Io nu prea mai am timp, da' se uita fii-mea la... si ma uit si eu cu ea (precizare: fata are 12 ani si inca de acu' 3 ani se uita la telenovele).

- In ceea ce privesc datele contractuale, bla bla....

-Da, domnu'Cutarescu, prelungim durata de executie asa cum ati cerut, ca principiu! Toata stima!

Cam asa e la mine la serviciu...in rest "adrese" peste "adrese" de facut, de primit, de trimis,de scanat, de copiat, de distribuit, de clasat, Convocari la Nota de Finalizare, decalari de termene, sistari, receptii, neconformitati, respectare termene de executie. In romana si in franceza. De cateva nopti nu visez decat asta. La propriu. Plus groaza ca iarasi voi bloca faxul. Dupa ce m-am perpelit toata noaptea , spre dimineata visul urat s-a transformat intr-unul frumos. Se facea ca venisera la mine cativa colegi de la fostul job, acel job. Erau veseli, aveau copii mici, radeau natural, Dan imi vorbea de nu stiu ce proiect traznit de-al lui. Mi-au dat si un desen cu nu stiu ce simbolistica, am retinut ca era un fel de sugestie de a merge la teatru parca ?! Nici macar nu are sens sa psihanalizez, visul e cum nu se poate de transparent, doua lumi fundamental opuse, boema absoluta versus spiritul functionaresc absolut. Nu ma mai intreb cine sunt eu intre aceste doua absoluturi. Nu mai am timp. Vin acasa epuizata si fara ganduri si tot ce vreau e sa dorm. Sunt deprimata peste masura. Nu reusesc sa dorm, verific ceasul din ora in ora. Azi, pe la 6 fara un pic, cand reusisem sa adorm putin, m-a trezit Miruna care radea in hohote si striga "Lalaconiiii". M-am trezit zambind si eu. Cosmarul cu hartiile si faxul pe care il blocasem se terminase. Ziua incepea frumos, cu rasul cristalin al fetitei mele.

ziua Mirunei in cateva cuvinte si imagini

De cand cumnata mea Luminita a luat fetele in plasament reuniunile noastre de familie au devenit un succes. Cum amici cu copii nu prea avem si cum dealtfel mai toti apropiatii nostri au ales sa traiasca cat mai departe de Romanica, de zilele de nastere nu ne calcau pragul decat surorile noastre. Faceam fata tot mai prost rolului ingrat de entertainer , mediator si liant intre cele doua familii reprezentand doua lumi diametral opuse. In pauza dintre doua feluri de mancare se lasau asa niste taceri grele si toata lumea tragea de Matei sa-i smulga un zambet, sa-l determine sa spuna ceva hazliu, sa puna putina poleiala peste ceva ingrozitor de plicticos si de conventional.
Insa de cand au aparut fetele totul s-a schimbat. In locul tacerilor apasatoare avem acum larma din belsug , asigurata de 4 maimutici simpatice , avem joaca si bucurie nedisimulate. Ufff, ce eliberare....Pot sa spun cu mana pe inima ca mica petrecere data pentru cei doi anisori ai Mirunei a fost un succes..
S-o luam cu inceputul...

Emotii mari si pupaturi , aduceri aminte si nostalgii:

Ne-am imbracat frumos si, asteptand sosirea invitatilor, sarim putin in pat sa se mai duca emotiile


Tataconi, cochet ca de obicei, s-a asortat foarte frumos, de-mi era mai mare dragu' de el


Miruna , ca o domnisoara in toata regula, si-a scos gentuta cu comori


.. si a inceput nebunia, pardon petrecerea; din geanta cu comori au fost scoase vuvuzelele adunate cu sarg toata vara (cine l-o fi pus pe nenea propritarul magazinului de alaturi sa-si umple pravalia cu inghetata cu bete-vuvuzele); nu stiu ce au zis vecinii, dar noi cu greu incercam sa ne convingem ca lasa, sunt copii, e petrecere...


Invitatii se tot lasau asteptati, asa ca au mai facut cateva ture in jurul mesei si au topaiat pe canapeaua greu incercata , mereu patata, scamosata si mai ales scarmanata de ghearele venerabilei noastre Moasca.


In sfarsit, sosesc si invitatii, galagie, pupaturi, Miruna s-a speriat si s-a pus pe bocit, dar lacrimile au disparut odata cu incantarea in fata primului cadou: un puzzle cu doi ursuleti, baietel si fetita, ce trebuiau imbracati, nu oricum, ci asortat, aveau si o garderoba impresionanta, pe mine, una, m-au complexat...



A primit multe alte cadouri frumoase, dar cel mai frumos cadou a fost, de departe, cel de la Matei. Numai eu stiu cata munca a implicat si cate planuri secrete am facut noi pentru ca nu cumva ochii de viezure ai sarbatoritei sa descopere obiectul muncii inainte de vreme. Dar conceptia si realizarea capodoperelor au fost exclusiv opera tizalaconiceasca.





Copiii s-au distrat si au distrat-o si pe sarbatorita, i-au facut un spectacol complex cu dans, muzica, teatru de papusi si eu ma uitam cu jind la ei si ii invidiam sincer ca pot fi asa de inocenti, departe de toate cliseele si de uzantele sociale. Sufletul si creierul spectacolului a fost Catalina; e incredibil cum o fetita de aproape 10 ani, cu o copilarie atat de trista, poate atat de inventiva si de volubila.



Dupa atata joaca foamea a venit, vorba cantecului. Si, dupa cum se stie, copiilor nu le arde prea mult de mancare, spre deosebire de adulti :) Unica lor pofta culianara e asigurata de tortul aniversar, care a fost tare frumos, dar ne-a si usurat buzunarele de o suma frumusica... Insa ce mai conteaza din moment ce a produs o asemenea incantare :





Usor obosita, Miruna a suflat in lumanare, a devorat o portie de tort, s-a jucat cu piticii si cu Alba ca Zapada si uite asa am "bifat" doi ani de viata. Au fost doi ani in care nu stiu ce am devenit, prinsa intre monotonia zilelor trase la indigo, oboseala multor nopti albe, corvoada muncilor casnice si senzatia ca pentru mine timpul sta pe loc. Ma uit insa la Miruna si refac cu ochii mintii si ai sufletului traseul de la pisoiul neajutorat pana la domnisorica usor indaratnica de acum si realizez ca, de fapt, totul a fost o dinamica permanenta, ca am trait intens fiecare moment, ca totul a curs lin si firesc si ca viata a fost generoasa cu noi.
Si ca astia doi ani in care am putut sa stau acasa si sa ma bucur in fiecare zi de copiii mei au fost un privilegiu nemaipomenit. Vineri, in prima zi de munca, cand am auzit taraitul ceasului desteptator la ora 6.00 ( vai, asa va fi multa vreme de-acum incolo), cand am motait juma' de ora dus-juma' de ora intors in vagonul plin de oameni obositi, rutinati si blazati, cand la serviciu am avut certitudinea amara ca nimic nu s-a schimbat, am avut asa un senzatie de sfarsit de paradis.