Insa de cand au aparut fetele totul s-a schimbat. In locul tacerilor apasatoare avem acum larma din belsug , asigurata de 4 maimutici simpatice , avem joaca si bucurie nedisimulate. Ufff, ce eliberare....Pot sa spun cu mana pe inima ca mica petrecere data pentru cei doi anisori ai Mirunei a fost un succes..
S-o luam cu inceputul...
Emotii mari si pupaturi , aduceri aminte si nostalgii:
Ne-am imbracat frumos si, asteptand sosirea invitatilor, sarim putin in pat sa se mai duca emotiile
Tataconi, cochet ca de obicei, s-a asortat foarte frumos, de-mi era mai mare dragu' de el
Miruna , ca o domnisoara in toata regula, si-a scos gentuta cu comori
.. si a inceput nebunia, pardon petrecerea; din geanta cu comori au fost scoase vuvuzelele adunate cu sarg toata vara (cine l-o fi pus pe nenea propritarul magazinului de alaturi sa-si umple pravalia cu inghetata cu bete-vuvuzele); nu stiu ce au zis vecinii, dar noi cu greu incercam sa ne convingem ca lasa, sunt copii, e petrecere...
Invitatii se tot lasau asteptati, asa ca au mai facut cateva ture in jurul mesei si au topaiat pe canapeaua greu incercata , mereu patata, scamosata si mai ales scarmanata de ghearele venerabilei noastre Moasca.
In sfarsit, sosesc si invitatii, galagie, pupaturi, Miruna s-a speriat si s-a pus pe bocit, dar lacrimile au disparut odata cu incantarea in fata primului cadou: un puzzle cu doi ursuleti, baietel si fetita, ce trebuiau imbracati, nu oricum, ci asortat, aveau si o garderoba impresionanta, pe mine, una, m-au complexat...
A primit multe alte cadouri frumoase, dar cel mai frumos cadou a fost, de departe, cel de la Matei. Numai eu stiu cata munca a implicat si cate planuri secrete am facut noi pentru ca nu cumva ochii de viezure ai sarbatoritei sa descopere obiectul muncii inainte de vreme. Dar conceptia si realizarea capodoperelor au fost exclusiv opera tizalaconiceasca.
Copiii s-au distrat si au distrat-o si pe sarbatorita, i-au facut un spectacol complex cu dans, muzica, teatru de papusi si eu ma uitam cu jind la ei si ii invidiam sincer ca pot fi asa de inocenti, departe de toate cliseele si de uzantele sociale. Sufletul si creierul spectacolului a fost Catalina; e incredibil cum o fetita de aproape 10 ani, cu o copilarie atat de trista, poate atat de inventiva si de volubila.
Dupa atata joaca foamea a venit, vorba cantecului. Si, dupa cum se stie, copiilor nu le arde prea mult de mancare, spre deosebire de adulti :) Unica lor pofta culianara e asigurata de tortul aniversar, care a fost tare frumos, dar ne-a si usurat buzunarele de o suma frumusica... Insa ce mai conteaza din moment ce a produs o asemenea incantare :
Usor obosita, Miruna a suflat in lumanare, a devorat o portie de tort, s-a jucat cu piticii si cu Alba ca Zapada si uite asa am "bifat" doi ani de viata. Au fost doi ani in care nu stiu ce am devenit, prinsa intre monotonia zilelor trase la indigo, oboseala multor nopti albe, corvoada muncilor casnice si senzatia ca pentru mine timpul sta pe loc. Ma uit insa la Miruna si refac cu ochii mintii si ai sufletului traseul de la pisoiul neajutorat pana la domnisorica usor indaratnica de acum si realizez ca, de fapt, totul a fost o dinamica permanenta, ca am trait intens fiecare moment, ca totul a curs lin si firesc si ca viata a fost generoasa cu noi.
Si ca astia doi ani in care am putut sa stau acasa si sa ma bucur in fiecare zi de copiii mei au fost un privilegiu nemaipomenit. Vineri, in prima zi de munca, cand am auzit taraitul ceasului desteptator la ora 6.00 ( vai, asa va fi multa vreme de-acum incolo), cand am motait juma' de ora dus-juma' de ora intors in vagonul plin de oameni obositi, rutinati si blazati, cand la serviciu am avut certitudinea amara ca nimic nu s-a schimbat, am avut asa un senzatie de sfarsit de paradis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu