parinti si copii

Daca cineva isi imagineaza ca viata noastra de familie e un tablou idilic, ei bine nu e chiar asa sau nu e intotdeauna asa. Nu ne-a invatat nimeni cum sa fim niste parinti buni, nu exista niste cursuri generale universal-valabile si , mai ales, universal-aplicabile. Tot ce stiu e ca ne straduim sa ramanem cu mintea limpede, sa nu reactionam impulsiv, sa fim deschisi si flexibili, sa renuntam la discursurile moralizatoare pe cat de seci pe atat de ineficiente. Dar mai sunt si momente cand practica se pune de-a curmezisul teoriei , asa ca o mai dam in bara, "ajutati" si "incurajati" de copilul aflat in plin proces de razvratire fata de autoritatea parinteasca.
De ceva vreme Matei minte. Dar minte cu o seninatate si o nonsalanta iesite din comun. In ciuda tuturor evidentelor continua sa sustina ca spune adevarul. Degeaba i-am explicat noi ca o greseala marturisita e pe jumatate iertata, e in stare sa mearga pana in panzele albe si sa-si sustina nevinovatia. De exemplu, de fiecare data cand face baie cu Miruna ii toarna o cana cu apa in cap in secunda in care ies pe usa. Desi e clar ca Miruna nu-si toarna apa in cap singura si, daca cumva ar face-o, n-ar plange si n-ar sustine ca Matei e autorul.
Saptamana trecuta, cand sa le pun niste suc in pahar, descopar ca sticla era plina cu cereale. Nu, mama, nu eu am facut, poate Miruna. Miruna e tapul ispasitor pentru tot, ca stie ca e mica si nu se poate apara. I-am explicat ca Miruna nu era capabila de atata precizie incat sa nimereasca gura sticlei si sa introduca cerealele. "Sau poate tu, mama, ia gandeste-te bine!" Si se uita in ochii mei cu cu o privire atat de inocenta incat m-am straduit sa nu chicotesc si sa-mi pastrez o mina severa. Am aplicat o metoda securista, admit: l-am trimis la el in camera pana isi va aminti cine a pus cerealele in sticla. A stat in camera lui doua ore, timp in care tot deschidea usa si tot gasea motive sa iasa: ba ca-l trece pipi, ba caca, ba ca trebuie sa-si ia ceva din bucatarie etc.
- Ti-ai amintit, Matei?
- Nu, eu nici macar nu am atins cerealele, dar tu, mama te-ai mai gandit? Poate ca le-ai pus tu si ai uitat, ia mai gandeste-te!
Il priveam uluita...Nimic nu trada faptul ca minte, ma fixa cu o privire grava si interogativa. Ma simteam ca naiba, il simteam si pe el frustrat si vulnerabil, chiar daca nu arata. Stiam ca minte, insa mi se parea meschin sa-l oblig sa recunosca in felul asta. Dar mi-am zis : fie ce-o fi, poate gresesc, dar nu cedez. In cele din urma a cedat el, cand a auzit ca i-am pus Mirunei muzica pentru copii, cand de regula el e DJ-ul. Da, mama, eu am pus cerealele.
- Si n-ar fi fost mai simplu sa recunosti din prima? Si nu aud "cuvantul magic"
- Care cuvant magic intreaba el, cu o ultima zvacnire de orgoliu?
- Ia mai gandeste-te , poate iti amintesti in camera ta..
- Cuvantul magic incepe cumva cu "s"?
-Exact!
Ssssss, sssscccccc... dupa juma' de minut de tacere..bine, fie iti cer scuze...
E un progres, recunosc, acu' vreo doi ani nu voia in ruptul capului sa-si ceara scuze. Intr-un final mormaia un "scuzes", cu s la sfarsit, numai sa nu cedeze si sa rosteasca "cuvantul magic"


Si asta nu e tot...De ceva vreme incercam sa-l convingem pe Matei ca de-acum e baietel mare si ca ar trebui sa-si aleaga singur hainele si, evident, sa se si imbrace singur. De imbracat se mai imbraca singur (desi de cele mai multe ori o face cu viteza melcului si exact atunci cand suntem in intarziare), cand are de ales hainele e un adevarat spectacol. Nu vrea sa se imbrace oricum, ci neaparat asortat, asa ca scotoceste si ravaseste totul ( desi, vai, cu o zi inainte ma straduisem sa-i pun hainutele in ordine). Saptamana trecuta in weekend statea si lenevea in pijamale. Nu l-am batut la cap sa se schimbe, pana la urma si mie imi place sa lenevesc asa si ma schimb tarziu si numai daca trebuie sa ies. Asa ca i-am dat eu haine de schimb, inima slaba de mama... Si ma apostrofeaza: "Bine mai mama dar in halul asta ma imbraci tu? Nu vezi ca nu m-ai asortat deloc?"
Asa deci... Las' ca vezi tu ce te mai "asortez" eu de-acum incolo!
Azi dimineata urma sa plece undeva cu taica-su, asa ca l-am lasat sa se imbrace singur si, mai ales, "sa se asorteze" singur. S-a facut ca nu aude, se juca. I-am spus si a doua, si a treia oara. Istericale, reprosuri ca el e doar un copil si ca nu stie sa-si aleaga singur hainele, ca pe Miruna sigur o vom ajuta sa se imbrace cand va avea 6 ani. Gaseste in a o gelozi pe Miruna o portita de scapare. I-am aratat cum sunt asezate hainutele (desi el stia asta foarte bine), i-am zis ca mai are 5 minute sa se imbrace, altfel tata pleaca fara el. Vedeam cum in el se ducea o lupta grea- sa cedeze sau sa se imbrace singur sau sa continue sa se opuna? Orgoliul lui nu se lasa infrant cu una cu doua. Cand a vazut ca taica-su pleaca fara el furia si frustrarea atinsesera punctul culminant, s-a hotarat brusc sa se imbrace dar era prea tarziu. L-am lasat sa planga, sa se defuleze. Spunea ca suntem cei mai rai parinti, ca nu vrea sa ne mai vada. Am reusit sa ramanem calmi si sa-i atragem atentia ca spune lucruri grave care ne dor. Cand inca mai suspina l-am luat in brate si am stat de vorba, i-am explicat ca un copil este intr-un continuu proces de invatare si desprindere de parinti. I-am dat exemplele cele mai la indemana, l-am sfatuit sa se uite cum Miruna face gesturi tot mai autonome, cum o lasam sa manance singura, desi mai toata mancarea curge pe ea, cum si cu el am facut exact la fel, i-am aratat filmulete de cand era el mic... Vedeam cum incetul cu incetul lasa garda jos , orgoliul lui pierde teren si capata incredere incredere in vorbele mele; la sfarsit a admis ca am dreptate si si-a cerut scuze. Si eu m-am felicitat ca am ramas calma atunci cand imi venea sa las deoparte orice teorie moderna si sa recurg la o metoda ancestrala de crestere si educare a copilului( a se citi "sa-i dau una la fund").
Nu stiu daca generatia asta este "mai tupeista" si mai "lipsita de respect" ( citez aici opinia cea mai raspandita). Ca pustii de azi au prea multe jucarii si nu le mai valorizeaza. Chiar daca e un truism, sunt convinsa ca oricate jucarii ar avea un copil, nimic nu inlocuieste prietenia si atentia acordate neconditionat de catre parinti, disponibilitatea de a te juca cu ei si de "a te pune la mintea lor". Sufletul unui copil e acelasi, indiferent de generatii. Asta mi se pare ca e singurul drept pe care-l avem asupra copiilor nostri; sufletul lor e in mainile noastre si trebuie sa il modelam dupa propriile noastre suflete, cum altfel? Si s-o facem cu atentie, cu delicatete, cu discretie, cu eleganta, cu dragoste si cu prietenie. Si mai cred ca in orice copil exista a priori spirit de fronda, dorinta continua de a testa limitele rabdarii parintilor. A-i face sa recunoasca ca au gresit (de preferat fara metode securiste ca cea sus-amintita), a le explica de ce au gresit si, mai ales, a-i invata ca nu e putin lucru sa-si ceara scuze, e pentru un parinte una din cele mai mari reusite.