declaratie de dragoste

Degetele moi ca niste pernute de pisica imi mangaie obrajii si o voce mica imi sopteste "Mama, te iubesc pana la soaie!"

Asa incep diminetile mele de weekend in ultima vreme.

Candva tot o voce mica de baietel imi soptea ca ma iubeste "pana la lacheta"

Sensibilitati diferite, "r"-ul pronuntat diferit si dimensiuni diferite ale iubirii. Dar aceeasi iubire, (probabil) cea mai pura si cea mai intensa din cate exista.

drepturi parintesti

Concluzia lui a fost clara, fara drept de apel:
-Mama, imi cer scuze, dar pur si simplu nu pot sa ma abtin sa nu te mint!
N-am mai avut replica. Ce pot sa-i faci copilului daca, in ciuda explicatiilor vehemente si a demonstratiilor imbatabile, nu se poate abtine ?
Prin urmare, cum sarise calul rau de tot, de chiar si Piniocchio ar fi fost mic copil pe langa el, doua saptamani e pedepsit: fara curse de masini, fara playstation, fara Angry Birds. Lovitura mortala pentru el.

A incercat sa ma induplece, facand uz de toate flateriile, a luat chiar doua FB-uri doua zile la rand , i-a citit Mirunei povesti, a pregatit micul dejun - nimic, pedeapsa e pedeapsa.

Azi dimineata, la doar trei zile de la „sentinta” face o noua incercare:
-Mama, tii minte cand ati fost voi plecati in concediu si eu muream de dorul vostru? Asa cred ca mor cursele de masini de dorul meu. Si, cu o voce mieroasa a la Thomas O’Malley aduce lamuriri : Ca eu sunt ca si tatal lor si sigur le e si lor dor de mine! Hai, lasa-ma ca ma intorc la copiii mei!

Ma intreb sincer daca exista vreunul mai hotoman si mai patetic decat el.

Frumosii lu’ mama

Mergem la ziua lu'Maia si o imbrac frumos, cu rochita si fundite, cum ii sta bine unei domnisoare.
-Vai, mama, cat de frumos m-ai imbracat!
Se duce in fata oglinzii si se studiaza pe toate partile, din fata si din profil, face piruete, isi controleaza buclele si vrea sa se asigure ca agrafa cu fluturas et bine fixata si bine asortata.
Dupa o analiza minutioasa conchide: Sunt , intr-adevar, foarte frumoasa!

Nu la fel de frumos e Matei, dupa ce tanti de la frizerie a intrat barbar in parul lui si i-a dat o forma imposibila.
-Sunt fericit ca m-au tuns urat, in felul asta voi scapa de colegele care ma plac si voi fi linistit.
N-a fost chiar asa, chiar si cu tunsoarea asta oribila nu a scapat de asaltul fetelor.
- Mama, o colega tot ma place si mi-a propus ca la vara sa mergem impreuna la mare. O alta colega chiar mi-a trimis un pupic in zbor in momentul in care ni s-au intalnit privirile.
"Auzi domne ce mimoze, la 7 ani sa-i faca bezele baiatului si, mai ales, sa-i faca invitatii necuviincioase. Cata indrazneala!"
-Si tu ce-ai facut, ai prins pupicul in zbor?
-Nu, am dat ochii peste cap!

La el, a da ochii peste cap inseamna dispretul suprem.

Sa-l mai vad eu daca va mai da ochii peste cap la 16 ani. Probabil ca eu voi fi cea care va pufni a dispret in momentul in care vreo domnisoara indrazneata va veni sa-mi ia baiatul si sa-l imbrobodeasca cu "vraja marii". Hm..

.. si noi ne iubeam prin mansarde

De la Tandarica am plecat pe jos pe Magheru, minunandu-ne cat de mult s-a schimbat ceea ce a a fost acu’ vreo 15 ani cartierul noastru. E greu de crezut, dar chiar am locuit in buricul targului- ce-i drept intr-o mansarda de 3metri patrati, ulterior -culmea luxului- intr-una de vreo 5 m patrati. Acum se pare ca raportul s-a inversat : locuim intr-un apartament de aproape 90m patrati, dar intr-unul din cele mai modeste cartiere din Bucuresti si nu-mi mai fac cumparaturile in Piata Amzei, ci cumpar deseori de la micii vanzatori ambulanti, tigani smenari sau tarani amarati, care-si expun marfa pe un ziar intins pe asfaltul murdar.

Dar pentru o clipa incerc sa uit de cartierul meu pestrit si merg tantosa pe strasse. Odata ajunsi in dreptul blocului de langa Biserica Italiana, ne-am inteles din priviri sa intram putin, sa vedem cum mai arata locul in care am fost cea mai fericita ever. O mai exista casa de schimb valutar? Da, era tot acolo, cu acelasi domn inauntru, mai gras cu vreo douaj’ de kile si cu aceeasi expresie de impasibilitate si blazare.
Sub privirle iscoditoare ale domnului si, mai ales, ale sotiei pesemne, am deschis usor usa care dadea in holul extrem de ingust, cum inguste erau si scarile in spirala, si liftul de serviciu minuscul si infricosator- e ciudat ca atunci il simteam extrem de cochet si de prietenos. Copiii erau contrariati si chiar speriati de ceea ce li se infatisa ochilor, iar Matei nu voia neam sa urce, degeba incercam sa-i explicam noi: Uite, Matei, aici am stat noi. Aici am gasit-o pe Moasca. Aici era curtea interioara unde a cazut puiutul Moascai. Degeaba incercam sa-i atrag atentia, voia sa plecam si pace. Eram furioasa pe el si o mie de senzatii invalmasite ma cuprinsesera: emotie, teama, uluire, stupefactie. Adevarul e ca totul era schimbat, peretii erau murdari si coscoviti, scarile inguste si intunecate speriau pe oricine, daramite niste copii.
Cand liftul a ajuns la ultimul etaj s-a oprit cu un zgomot care i-a facut pe cei mici sa se cutremure de spaima. Iubeam zgomotul asta, atunci stiam ca vine cineva pe la noi si, la o anumita ora, stiam ca venea omul pe care-l iubeam si fluturasii din stomac incepeau sa falfaie din aripi.

Usa catre micile incaperi mansardate (destinate candva servitorilor, ulterior camarute studentesti cochete si calde si alternativa fericita la oribilele camere studentesti)- era incuiata. Poate a fost mai bine asa. Am remarcat, totusi, ca mica fereastra prin care ghiceam cate un petic de cer printre zeci de antene, avea acum geam termopan.
Ne-am inghesuit din nou in liftul ingust, am ascultat din nou zgomotul lui infricosator, am mai privit o data scarile unde Moasca se ascundea, fugarita si batuta sistematic de femeia de serviciu. Nu ne-am putut abtine si am aruncat o privire la lista cu locatari. La intretinere figura inca d-l Oras I. Da, Nelusu inca mai locuia aici. Baiatul de la tara, angajat ca masinist la teatrul Nottara pe un salariu de mizerie, care, coplesit de singuratate, s-a dus in Botosani-ul natal sa-si gaseasca o nevasta , motivand ca fetele din Bucuresti sunt niste stricate. Nelusu era un intrus , ratacit printre studentii boemi care populau camarutele mansardate. Il toleram si ne era drag. Saracu’ Nelusu....in dreptul numelui lui figura tot cifra 1, semn ca nicio crestina nu s-a incumetat sa-si imparta viata cu el in asemenea conditii.

Domnul de la casa de schimb, ca orice cetatean care isi respecta statulul, nu s-a putut abtine si ne-a intrebat pe cine cautam. I-am explicat ca am stat aici si ca am trecut sa aruncam o privire. Ah, da, imi amintesc de voi. Eu sunt acum presedintele blocului. Au murit si d-l D, administratorul, a murit si doamna G., fosta presedinta, a murit si barbata-su si chiar si fiu-su.
Mi s-a pus un nod in gat si-am simtit cum nu-mi mai pot stapani lacrimile. S-a paraginit totul, toti au murit, Nelusu e tot aici, in camaruta aia minuscula... Matei vrea sa plecam mai repede si uit cu ciuda la el si nu-mi dau seama daca e total lipsit de sensibilitate sau daca sunt eu prea egoista sa-i pretind sa simta la fel ca mine. Ulterior mi-a marturisit ca voia sa ajungem mai repede la metrou sa-i iau punga cu chipsuri promisa. Mda, pana la urma e un copil, nu pot sa-i port pica.

Am luat-o incetisor spre metrou si nimeni nu mai zicea nimic. N-am putut sa nu ma gandesc ca la un moment dat mansarda nu va mai fi, probabil la primul cutremur mai serios nu va ramane din ea decat o adunatura de moloz. Odata cu ea va disparea si bucata noastra de viata traita aici si toate amintirile dragi. Si despre noi cineva va spune ca am murit si (poate)altcineva va avea acelasi sentiment de spaima si acelasi gol sufletesc.

Candva, cand locuima la mansarda, nemaiputand suporta caldura, am vrut sa iesim pe acoperis sa vedem centrul orasului si sa ne mai racorim. Intr-o nisa amarata am gasit niste obiecte de bucatarie, niste documente administrative, cateva fotografii si un teanc de scrisori. Cu inima cat un purice si arzand de curiozitate ne-am petrecut toata ziua citind acele scrisori. Am reconstituit o viata. Era viata mamei lui Cornel Chiriac, personalitate despre care nu stiam nimic atunci. Ce-a mai ramas dintr-o viata, fie ea a unui personaj cunoscut candva? Cateva fotografii si cateva scrisori aruncate intr-o nisa si gasite de niste studenti curiosi si, vai, atat de tineri. Nu m-am putut abtine sa nu ma intreb: ce va mai ramane dupa noi? E adevarat ca am mai apucat putin din vremurile in care oamenii nu foloseau posta electronica. Mai am cateva scrisori de la prieteni, de la iubiti, vederi de la mare sau din taberele scolaresti. Dar ce se va intampla cu miile de poze aranjate frumos in foldere si subfoldere si sub-sub foldere? Ce se va intampla cu tot ce am scris vreodata pe messenger sau pe alte retele de socializare, tot ce mai vrem sa fie acum viata noastra spirituala? Imi imaginez ca un stranepot de-al meu va citi randurile astea si va (su)rade gandindu-se la chestia aia ridicola care se numea blog. Sau vazand-o pe bunica Miruna in toate ipostazele posibile, de la bebelusul abia nascut pana la batranica in baston...

Imaginea asta - cumva de neconceput- ma face si pe mine sa surad. Imi vin, totusi, in minte cuvintele lui M.C. "Cine, cine vom fi atunci?"
Sau, mai bine zis, cine vom mai fi atunci?

cel mai frumos compliment

-Mama, dintre toti membrii familei mele pe tine te iubesc cel mai mult!
Hopa, iar vrea sa obtina ceva , fie o cursa de masini sau vrea sa „consume” in avans cele 10 minute zilnice de playstation.
-Mai Matei, nu ma mai lua cu lugu-lugu, spune-mi exact ce vrei!
(stiu ca suna cam cinic dar stim amandoi cum stau treburile, nu e cazul sa-l mai menajez)
Incearca vag sa protesteze: Haide ma, ca nu vreau sa obtin nimic. Desi... stii tu... mi-ar placea sa fac o cursa, te rog mama, pot sa fac cursa? Te rog, te rog, te rog mama, pielea mea fina!
Asa imi zicea cand era mic, in momentele de tandrete, momente care s-au tot rarit pe masura ce a crescut.
-Pielea ta fina, ha?
-Da, ai pielea cea mai fina din cate am vazut! E mai fina decat a mea si chiar decat a unui bebelus de doua luni! Te rog, pot sa fac cursa?
-Mai incearca, mai incearca!
- Stau in genunchi si iti pup picioarele, regina mea!
- Hi, hi, parca stiam ca nu te mai da in vant dupa povesti. Asa ca poti sa stai in genunchi pana ti-or amorti si ti-o trece cheful de vorbe dulci
- Esti cea mai frumoasa si mai buna mama!
Puah, deja devine patetic..
-Vocea ta e minunata!
- Asta nu ma impresiona nici la 16 ani, daramite acum, ca sunt femeie in toata firea. Asa ca mai incearca, baiete...
-Nu ai niciun cos pe fata ( mor de ras)! Acum pot sa fac cursa?
Vreau sa vad ce-i mai coace mintea si plusez: Mai incearca, mai incearca!
Si se pare ca raspunsul se ridica la inaltimea asteptarilor
-Toate oasele tale sunt asezate frumos, scheletul tau este perfect!
E adevarat ca nu sunt obisnuita sa fiu complimentata, nu am un fizic de invidiat, dar nimeni pana acum nu mi-a mai laudat scheletul.
Asa ca a obtinut cursa.

dupa sarbatori

Au trecut si sarbatorile. Chiar daca n-am avut o masa tocmai imbelsugata si nici macar n-am mai avut timp sa fac un dus inainte si sa-mi pun chilotii rosii noi primiti in dar de ziua mea (sa-mi fie scuzata indecenta marturisirii), tot am inceput anul cu petrecere si dans la spectacolul organizat de municipalitate, spre deliciul piticilor, care au cantat si au dantuit cu foc. Singura problema e ca au facut-o pe bietii nostri umeri, atat de greu incercati incat asteptau miezul noptii ca pe o mana cereasca, sa se termine odata supliciul. Noroc cu sora-mea, care-mi mai alina suferinta pret de cateva minute...






Si daca voia buna si distractia sunt garantate pe 2012, tot garantat ne e si norocul : l-am mangaiat pe Vasilica cel cu botic incredibil de catifelat, cuibarit cuminte in bratatele tiganusului care scotea si el un ban cinstit





si daca tot am pomenit de sarbatori am sa spun cateva vorbe si despre sarbarile piticilor; serbarea Mirunei a fost un moment induiosator, erau asa de frumosi si de mici incat iti venea sa ii iei pe toti acasa. Imbracati in oameni de zapada si in Craciunite, cu vorba dulce si stalcita, spuneau poezii si cantecele din care nu intelegeau o iota cu solemnitatea fireasca pentru prima serbare din viata lor.
Dincolo, la prima serbare scolareasca, aveau siguranta de sine si tupeul celor care nu mai sunt chiar niste pici, ba chiar am vazut cum baietii se susoteau, le masurau pustaneste pe fete si faceau aprecieri. E deja varsta primelor indragostiri. Calusarii le-au impresionat pe fete prin dansul lor plin de vitalitate ,in timp ce mandrelor de la Capalna nu le mai ajungea nimeni la varful nasului ( la propriu, ca doamna profesoara le tot amintea ca nasul trebuie tinut cat mai sus)

Mosul a avut o barba veritabila , o fetita chiar a indraznit sa verifice- ma asteptat ca mosul sa lacrimeze, ca in povestea Bunicul din copilaria noastra, dar mosul s-a tinut tare si i-a asigurat ca e un mos adevarat. La plecare evident ca le-a lasat cadouri. Matei si-a uitat cadoul in sala de festivitati, incurcat de marea de sustinatori: parinti, sora, matusi si veri, bona. Ne-am intors dupa 5 minute si cadoul nu mai era. Oare cat poti sa fii de nemernic incat sa furi cadoul unui copil- a fost o intrebare care m-a macinat mult si care o sa ma macine cate zile oi avea. A trebui sa-mi dau doua palme sa-mi revin din soc. E strigator la cer, dar se poate si asa.

Si, ca sa nu termin postarea astea in colori sumbre, voi aminti si de mosul Mirunei. Cela mai hilar Mos pe care l-am vazut vreodata- sa nu zic cel mai grotesc. Doamna ingrijitoare de la gradi si-a pus frumusel o barba ordinara din vata, niste ochelari de soare si s-a asortat cu un bat cu care batea amenintator in podea si a inceput sa repete aceeasi replica : X - ai fost cuminte ? mi-a zis mosu' ca ai fost cuminte, bravo! ia cadoul! (uitase pesemne ca mosul era chiar ea) Sau : X , mi-a zis mosu' ca n-ai fost cuminte, ca ai facut rele! promiti c-o sa fii cuminte! ia si tu cadoul! si tot asa... noroc ca la 3 ani nu prea realizezei cum sta treaba cu mosu', dar chiar sa ai cosmaruri cu mosu' ...

Mosul a fost si la tata la serviciu, si la mama si la matusa, ba chiar si pe la bunici a ajuns.. Asa omniprezent si cu infatisari diferite isi va pierde cu siguranta din credibilitate si copiii vor fi tot mai plictisiti de prezenta lui, cadourile vor fi vazute ca ceva firesc, indiferent de gradul de "cumintenie" si mosul va alimenta si el senzatia de isterie generala pe care ti-o dau sarbatorile.
Si asa dragii mosului s-a terminat povestea despre sfarsitul lui 2011. Sa fiti cuminti, sa nu faceti rele, vorba doamnei Silvia alias mosu' cu ochelari de soare si cu voce pitigaiata.
La multi ani!