De la Tandarica am plecat pe jos pe Magheru, minunandu-ne cat de mult s-a schimbat ceea ce a a fost acu’ vreo 15 ani cartierul noastru. E greu de crezut, dar chiar am locuit in buricul targului- ce-i drept intr-o mansarda de 3metri patrati, ulterior -culmea luxului- intr-una de vreo 5 m patrati. Acum se pare ca raportul s-a inversat : locuim intr-un apartament de aproape 90m patrati, dar intr-unul din cele mai modeste cartiere din Bucuresti si nu-mi mai fac cumparaturile in Piata Amzei, ci cumpar deseori de la micii vanzatori ambulanti, tigani smenari sau tarani amarati, care-si expun marfa pe un ziar intins pe asfaltul murdar.
Dar pentru o clipa incerc sa uit de cartierul meu pestrit si merg tantosa pe strasse. Odata ajunsi in dreptul blocului de langa Biserica Italiana, ne-am inteles din priviri sa intram putin, sa vedem cum mai arata locul in care am fost cea mai fericita ever. O mai exista casa de schimb valutar? Da, era tot acolo, cu acelasi domn inauntru, mai gras cu vreo douaj’ de kile si cu aceeasi expresie de impasibilitate si blazare.
Sub privirle iscoditoare ale domnului si, mai ales, ale sotiei pesemne, am deschis usor usa care dadea in holul extrem de ingust, cum inguste erau si scarile in spirala, si liftul de serviciu minuscul si infricosator- e ciudat ca atunci il simteam extrem de cochet si de prietenos. Copiii erau contrariati si chiar speriati de ceea ce li se infatisa ochilor, iar Matei nu voia neam sa urce, degeba incercam sa-i explicam noi: Uite, Matei, aici am stat noi. Aici am gasit-o pe Moasca. Aici era curtea interioara unde a cazut puiutul Moascai. Degeaba incercam sa-i atrag atentia, voia sa plecam si pace. Eram furioasa pe el si o mie de senzatii invalmasite ma cuprinsesera: emotie, teama, uluire, stupefactie. Adevarul e ca totul era schimbat, peretii erau murdari si coscoviti, scarile inguste si intunecate speriau pe oricine, daramite niste copii.
Cand liftul a ajuns la ultimul etaj s-a oprit cu un zgomot care i-a facut pe cei mici sa se cutremure de spaima. Iubeam zgomotul asta, atunci stiam ca vine cineva pe la noi si, la o anumita ora, stiam ca venea omul pe care-l iubeam si fluturasii din stomac incepeau sa falfaie din aripi.
Usa catre micile incaperi mansardate (destinate candva servitorilor, ulterior camarute studentesti cochete si calde si alternativa fericita la oribilele camere studentesti)- era incuiata. Poate a fost mai bine asa. Am remarcat, totusi, ca mica fereastra prin care ghiceam cate un petic de cer printre zeci de antene, avea acum geam termopan.
Ne-am inghesuit din nou in liftul ingust, am ascultat din nou zgomotul lui infricosator, am mai privit o data scarile unde Moasca se ascundea, fugarita si batuta sistematic de femeia de serviciu. Nu ne-am putut abtine si am aruncat o privire la lista cu locatari. La intretinere figura inca d-l Oras I. Da, Nelusu inca mai locuia aici. Baiatul de la tara, angajat ca masinist la teatrul Nottara pe un salariu de mizerie, care, coplesit de singuratate, s-a dus in Botosani-ul natal sa-si gaseasca o nevasta , motivand ca fetele din Bucuresti sunt niste stricate. Nelusu era un intrus , ratacit printre studentii boemi care populau camarutele mansardate. Il toleram si ne era drag. Saracu’ Nelusu....in dreptul numelui lui figura tot cifra 1, semn ca nicio crestina nu s-a incumetat sa-si imparta viata cu el in asemenea conditii.
Domnul de la casa de schimb, ca orice cetatean care isi respecta statulul, nu s-a putut abtine si ne-a intrebat pe cine cautam. I-am explicat ca am stat aici si ca am trecut sa aruncam o privire. Ah, da, imi amintesc de voi. Eu sunt acum presedintele blocului. Au murit si d-l D, administratorul, a murit si doamna G., fosta presedinta, a murit si barbata-su si chiar si fiu-su.
Mi s-a pus un nod in gat si-am simtit cum nu-mi mai pot stapani lacrimile. S-a paraginit totul, toti au murit, Nelusu e tot aici, in camaruta aia minuscula... Matei vrea sa plecam mai repede si uit cu ciuda la el si nu-mi dau seama daca e total lipsit de sensibilitate sau daca sunt eu prea egoista sa-i pretind sa simta la fel ca mine. Ulterior mi-a marturisit ca voia sa ajungem mai repede la metrou sa-i iau punga cu chipsuri promisa. Mda, pana la urma e un copil, nu pot sa-i port pica.
Am luat-o incetisor spre metrou si nimeni nu mai zicea nimic. N-am putut sa nu ma gandesc ca la un moment dat mansarda nu va mai fi, probabil la primul cutremur mai serios nu va ramane din ea decat o adunatura de moloz. Odata cu ea va disparea si bucata noastra de viata traita aici si toate amintirile dragi. Si despre noi cineva va spune ca am murit si (poate)altcineva va avea acelasi sentiment de spaima si acelasi gol sufletesc.
Candva, cand locuima la mansarda, nemaiputand suporta caldura, am vrut sa iesim pe acoperis sa vedem centrul orasului si sa ne mai racorim. Intr-o nisa amarata am gasit niste obiecte de bucatarie, niste documente administrative, cateva fotografii si un teanc de scrisori. Cu inima cat un purice si arzand de curiozitate ne-am petrecut toata ziua citind acele scrisori. Am reconstituit o viata. Era viata mamei lui Cornel Chiriac, personalitate despre care nu stiam nimic atunci. Ce-a mai ramas dintr-o viata, fie ea a unui personaj cunoscut candva? Cateva fotografii si cateva scrisori aruncate intr-o nisa si gasite de niste studenti curiosi si, vai, atat de tineri. Nu m-am putut abtine sa nu ma intreb: ce va mai ramane dupa noi? E adevarat ca am mai apucat putin din vremurile in care oamenii nu foloseau posta electronica. Mai am cateva scrisori de la prieteni, de la iubiti, vederi de la mare sau din taberele scolaresti. Dar ce se va intampla cu miile de poze aranjate frumos in foldere si subfoldere si sub-sub foldere? Ce se va intampla cu tot ce am scris vreodata pe messenger sau pe alte retele de socializare, tot ce mai vrem sa fie acum viata noastra spirituala? Imi imaginez ca un stranepot de-al meu va citi randurile astea si va (su)rade gandindu-se la chestia aia ridicola care se numea blog. Sau vazand-o pe bunica Miruna in toate ipostazele posibile, de la bebelusul abia nascut pana la batranica in baston...
Imaginea asta - cumva de neconceput- ma face si pe mine sa surad. Imi vin, totusi, in minte cuvintele lui M.C. "Cine, cine vom fi atunci?"
Sau, mai bine zis, cine vom mai fi atunci?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu