despre lucruri sfinte, dar si lumesti

A trecut si ziua mea, a trecut si Craciunul. Am incercat sa ma bucur, dar nu prea mi-a reusit. E exact senzatia bine - cunoscuta din momentele in care mi-as dori sa dansez si sa simt bucuria de a dansa, dar nu -mi iese decat o bataiala mai mult sau mai putin mecanica. Ma uit in jurul meu la petreceri sau la concerte, oamenii danseaza si par vrajiti de magia dansului, ca o fac pe ritmuri de rock, house sau muzica populara. Si eu stau si ma uit prosteste si ma simt incapabila sa ma bucur. Asa si de sarbatori. Nu mai zic ca acum sunt obosita de atata agitatie, de goana nebuna dupa cumparaturi, de inflatia de Mosi Craciuni, de ostentativa si artificiala smerenie crestina si de cantitatea impresionanta de urari si pupaturi.
Nu m-am putut bucura, dar nici trista n-am fost. Am impodobit si noi bradul, l-am asteptat pe Mosul, am gustat din bucatele traditionale...
Mai mult de-atat nu stiu ce sa mai povestesc. Doar o intamplare haioasa, care nu prea are legatura cu cele sfinte, ba chiar dimpotriva as zice :)
In ajun de Craciun am deschis si noi televizorul, care de obicei ramane inchis cu zilele. Programele obisnuite, un kitsch infiorator, "vedete" deghizate in Mos Craciun, craciunite-pitipoance, prost gust cat cuprinde. Tot butonand telecomanda, vad ca pe un post ruleaza , ca in fiecare an, filmul "Uite cine vorbeste"( sau una din variantele din seria asta ). Sigur, ingredientele necesare unei seri de ajun- familie, copii, mult sirop. Tot e mai bine decat Tociu, Stela Popescu sau Dan Negru. La un moment dat eroii din film se saruta. Un sarut destul de cuminte. Matei face ochii cat cepele si-mi sopteste la ureche : "Mama, cand vad scene din astea romantice ( de unde o fi auzit el sintagma asta ?) mi se face puta mare!
Uuuuuuuups!!!!

Revederi si morminte

Primesc intr-o zi un telefon, prin care o voce necunoscuta ma intreaba daca sunt Valentina Zisu ( Zisu fiind numele meu de fata). Inima incepe sa-mi bata cu putere si aflu ca la celalalt capat al firului e un fost coleg de liceu si ca se organizeaza o intalnire a noastra dupa 16 ani de la terminarea liceului. Cum pe vremea aia nu exista nici Facebook si nici macar telefonie mobila ( da, asa sunt de batrana), am pierdut legaturile unii cu altii. Asa ca surpriza a fost una de proportii. Pana la momentul reintalnirii propriu zise am avut niste emotii cat casa si amintiri calde mi-au invadat sufletul. Ne-am revazut pe 1 decembrie. Ne despartiseram copii si acum ne regaseam adulti, schimbati, dar parca aceiasi. Bucuria a fost cu atat mai mare cu cat au venit si doi dintre profesorii nostri cei mai iubiti. Nu stiu cum as putea sa scriu despre diriginta noastra draga care ne vorbea despre mitul lui Sisif si despre fericire si noi ne luaseram la tranta cu marile intrebari existentiale, nemaiavand parca rabdare sa le gasim sensul si raspunsul Sau despre profesorul de romana la ora caruia nimeni nu indraznea sa faca vreo pozna, desi dumnealui era blandetea intruchipata, fara a fi insa unul dintre acei profesori papa-lapte caruia i se urca elevii in cap. Nu ne dicta "comentarii" literare pe care sa le memoram ca niste masini, ci ne vorbea liber si pe intelesul nostru, incercand sa ne scape de cliseele de gandire si de limbaj care invadasera atat literatura, cat si mintile noastre in anii comunismului(imi amintesc cum nu voiam in ruptul capului sa renunt la sintagma "spatiul carpato-danubiano-pontic" cand venea vorba de tarisoara noastra multilateral dezvoltata si ma infuriam cand imi punea sintagma cu pricina intre paranteze). Nu tipa la nimeni, nu dojenea pe nimeni si ne incuraja sa gandim liber si deschis. Unul dintre putinii care nu ne arunca in fata acelasi discurs moralizator tipic profesorilor in invatamantul autohton ( de genul "invatati, altfel veti ajunge maturatori sau mai stiu eu ce"). Nici macar nu ne sfatuia sa invatam ... Si care statea departe de intrigile si barfele din cancelarie. Si care nu uita sa ne recomande o carte buna, o piesa de teatru... Ii priveam acum pe furis si simteam un val urias de iubire si caldura pentru oamenii astia care ne-au fost adevarate repere atunci cand ne cautam si noi un drum si un sens in viata, noi, prima generatie de liceeni de dupa Revolutie. Mi-era nespus de drag zambetul fostei diriginte, zambet pus in valoare si de strungareata inconfundabila care-i dadea un aer strengaresc. Mi-erau dragi gesturile ramase neschimbate ale profesorului de romana, impreunarea mainilor atunci cand vorbea ( gest care trada un amestec de timiditate, bun simt si cumsecadenie proverbiala).
S-a strigat catalogul, ca odinioara, si fiecare a spus cateva cuvinte despre propria persoana, despre parcursul uman si profesional al fiecaruia. Toti eram de acum oameni mari, fostii copii aveau de-acum proprii copii si meserii pe cat de "bune" pe atat de neasteptate. Am promis ca ne mai vedem, dar cine stie cate din vechile legaturi, acum reinnodate, vor rezista...
Si cine stie daca farmecul acestei reintalniri nu va fi stirbit daca vom incerca cu tot dinadinsul sa ne imprietenim unii cu altii, sa continuam sa ne vedem, sa ne scriem, Dumnezeu mai stie ce....


Am aflat si ca una din colegele noastre s-a prapadit intr-un accident de masina, lasand orfana o fetita de numai trei ani. Azi o parte dintre noi ne-am intalnit la cimitirul unde este inmormantata Gabriela. Nu-mi plac cimitirele si mormintele, abia daca merg la mormantul tatalui meu. Nu cred in viata de apoi, desi am avut intotdeauna un mare respect pentru preocuparea romanilor pentru cultul mortilor. Jelirea mortului mi s-a parut mai umana in raport cu sobrietatea catolicilor in fata unui sicriu intotdeauna acoperit. Nu pot sa uit insa ca la priveghi la tata oamenii s-au imbatat si au povestit chestii porcoase, radeau in hohote si mie, zdrobita de durere, imi venea sa-i dau afara din casa. Nu pot sa uit ca au furat mancare si s-au inghesuit sa spele mortul ca sa primeasca hainele lui de pomana. Si cum nimeni nu parea sa dea doi bani pe amintirea si pretuirea tatei, dimpotriva.. Ce-i drept, intre doua inghitituri de tuica mai balmajeau un "D-zeu sa-l ierte.."

Inainte sa ma intalnesc cu fostii colegi sa mergem la mormant la Gabriela m-am ratacit putin. Am intrebat o batranica care trecea pe acolo si se inchina si care m-a ajutat sa gasesc intrarea. Imi spunea ca desi e batrana si abia merge, vrea totusi sa ma ajute. I-am multumit, impresionata. La sfarsit astepta ceva si nu intelgeam ce. I-am multumit inca o data si atunci mi-a zis ca vrea sa-i dau 1 leu pentru efortul ei. Am scos 5 lei din geanta, uluita. Mi-a zis ca nu are rest si am rugat-o sa-i pastreze pe toti. Parea, in sfarsit, multumita. Poate era sarmana, trebuie sa inteleg, m-am gandit si am plecat mai departe. Din biserica se auzeau colinde, oamenii se inchinau si rosteau rugaciuni. Mai incolo era un grup de 3-4 oameni inconjurati de un preot cu privirea grava. Preotul zice ca nu stiu ce acatist costa 50 lei. Din privirea oamenilor, usor contrariata, mi-am dat seama ca e prea mult pentru ei, dar vocea impunatoare a preotului nu permitea nicio obiectie. Mi-am amintit de tigania preotului care a botezat-o pe Miruna, nemultumit de "onorariu", apoi mi-am amintit de acatistele online si am zambit.
M-am intalnit, in sfarsit, cu colegii mei. Erau si parintii Gabrielei. N-am avut curajul sa le zic nimic, desi imi propusesem sa le spun macar "condoleante", asa cum era si firesc.
Cimitirul era ticsit de morminte, trebuia sa faci eforturi uriase sa te strecori printre ele. Cativa colegi se harjoneau si chiar radeau si m-am simtit extrem de jenata si de indignata. La mormant am recunoscut cu greu chipul decedatei. O copila ne zambea dintr-o poza alb-negru si pe cruce era scris anul nasterii si al mortii ei. Anul nasterii ei coincidea cu anul nasterii mele si m-am cutremurat. Am aprins cu totii o lumanare si , cum nimeni nu mai zicea nimic, colegul care se harjonea mai devreme a zis ceva cum ca Dumnezeu ii ia dintre noi pe cei mai buni. Mda..
Lacrimile au inceput sa-mi curga siroaie pe obraji gandindu-ma ca e in sufletul mamei ei cand ne vede pe noi, tineri si sanatosi si copila ei zace acolo fara suflare. Mama ei insa nu parea sa simta asa. Ne-a povestit cum hotii au furat cutia de fier unde se tineau lumanarile aprise. Apoi ne-a aratat cateva poze cu Gabriela si cu fetita ei. Ne-a zis ca are foarte putine poze cu fata ei, ca toate au ramas la nesimtitu de barbata-su, fostul ei ginere, din cauza caruia nici macar nu a fost la fata ei la nunta. "Vai, nu ma mai apuc acum sa va povestesc cate i-a facut nenorocitul fetei mele... " Nu-mi venea sa-mi cred ceea ce auzeam. Nici macar acum, in ceasul al 12-lea, femeia asta nu putea sa -si traiasca linistita durerea si sa renunte la ranchiune care chiar nu isi mai aveau rostul.

Am plecat mai devreme- a trebuit s-o iau pe Miruna cu mine si era foarte maraita si voia acasa. Plus ca s-a speriat ingrozitor de o haita de caini care parea ca ne va ataca, dar de fapt a atacat o alta haita de caini. Simteam ca daca mai stateam mult ma sufocam. Pana la iesirea din cimitir mi-au cerut bani o gramada de oameni, toti urandu-mi" sa-mi traiasca fetita". Era si o femeie cu trei copii mici, toti murdari si inghetati de frig. Imi venea sa plang si sa urlu a neputinta si revolta. In fata mea, doua babute vorbeau si una blestema pe cineva " sa se aleaga praful si pulberea de ea". Dupa care m-a vazut si a inceput sa se inchine si sa ma roage sa-i dau bani. Am grabit pasul , nemaivrand sa mai vad sau sa aud ceva. Am simtit cum urasc din tot sufletul poporul asta inecat in prostie, saracie si ticalosie, am simtit , mai mult ca oricand, ca vreau sa plec din tara asta , ca vreau sa uit de religia in care am fost botezata , ca vreau sa uit de cimitire cu morminte inghesuite, pline de oameni si de caini infometati, pline de cersetori si de hoti de flori si de lumanari si in care grija pentru respectarea canonului bisericesc ( de tipul "asa se face" sau " asa zice popa")primeaza in fata durerii pierderii unui om drag.
Imi pare rau, Gabriela...

Poetice

- Mama, iti imaginai tu vreodata ca bebelusul negru si urat care a fost Miruna cand s-a nascut urma sa se tranforme in fata asta nespus de frumoasa??

... exact asa de pompos s-a exprimat..Desi e baiat mare si nu se mai da in vant dupa povestile clasice cu printi si printese sau orice alta poveste ce presupune duiosie si gingasie, tot il mai incearca uneori cate un mic fior poetic. Dar relatia frateasca a inceput sa fie una patimasa si contradictorie, cand dominata de mari efuziuni sentimentale, cand zguduita de certuri rasunatoare, de dispute aprige pentru jucarii, pentru atentia parintilor, pentru intaietate la orice. Si, vai, cat e de ingrat rolul de arbitru! Dar volens-nolens trebuie sa ni-l cream si sa ni-l asumam, amuzandu-ne uneori de cat de aiurea e sa faci pe parintele intelept si neutru! Si e doar inceputul... Imi imaginez cum vor lua note mici sau vor face prostii mai mari sau mai mici si cum se vor pari unul pe altul sau, dimpotriva, cum se vor acoperi, imi imaginez cum li se va dezvolta spiritul de fronda, cum vor pufni a dispret cand vom incerca, timid, sa le dam un sfat, cum vor trece prin pubertate, prin adolescenta, daca vor vrea sa ni se confeseze cand ii vor incerca primii fiori ai dragostei. Si, mai ales, cum vom suporta senzatia ca incet-incet, noi trecem in spatele cortinei. Senzatia asta o am deja, mai ales atunci cand ma simt coplesita de toate frustrarile ultimilor ani, de toate renuntarile, de lipsa de timp pentru noi si cuplul noastru, de lupta de multe ori inegala pentru mentinerea unui echilibru in toate. Insa una peste alta suntem o familie frumoasa si important e ca cei mici simt ca tatal si mama lor sunt buni prieteni. Imi spunea Matei azi :
" Vai, ce va mai pupati si alintati! Cred ca voi nu va veti desparti niciodata!"
Mititelul, cred ca auzit de parinti despartiti, familii destramate , copii ramasi in grija unuia dintre parinti sau chiar abandonati- e si un pic bulversat de cand in viata lui au aparut brusc doua "verisoare" si nu am fi avut cum sa-i ascundem adevarul despre soarta lor- asa ca e urmarit de obsesia abandonului, ma intreaba uneori daca am sa-i parasesc vreodata. Ce o fi in capsorul unui copil de 6 ani, dincolo de nevoia lui de joaca si de flecareala , dincolo de limitele unei copilarii normale si lipsite de griji?

Acu' doua saptamani, primul dintisor a decis sa-si paraseasca fratii de lapte si sa se duca la Zana Maseluta (mda, suntem niste parinti destul de flexibili si incercam sa eliminam orice urma de paseism de tipul " pe vremea mea, nu era nicio zana, era doar o cioara care nici macar nu aducea bani in schimbul dintelui etc). In fine.. Toata lumea a fost emotionata, mama parca mai mult decat oricine, si parca si putin intristata. Ca si cum odata cu primul dintisor cazut s-a sfarsit si prima copilarie a lui Matei, aia cea mai frumoasa si (mai) imaculata. In curand va incepe scoala, va intra in alt sistem, va avea teme de facut, va simti ce inseamna concurenta, vor fi alte griji si alte responsabilitati pentru toata lumea. Dar asta e, ne vom obisnui cu toate. Intre timp incerc sa ma obisnuiesc cu noul lui zambet stirbo-strengaresc.

Leul

- Mama, stii de ce sunt nascut eu pe 6 august?
- De ce, Matei?
- Pentru ca atunci cand eram in burtica ta, imi placea mult cand mancai carne si-mi dadeai si mie sa mananc prin cordonul ombilical. Cum eu stiam bine zodiile, m-am hotarat sa ies din burta ta in ziua aia, sa ma nasc in zodia Leului, ca stiam ca leii sunt carnivori si asa urma sa mananc multa carne toata viata.

Tarancuta si campionul

In weekend incercam sa iesim din cartierul nostru "dur et pur" cum ar zice frantuzu' si sa haladuim pe meleaguri mai centrale. Bunaoara am fost zilele trecute in Tineretului, nu atat pentru fitness gratis in aer liber, cat pentru cursele de karting (care sunt pentru Matei precum era guma de mestecat pentru puradeii epocii ceausiste, adica ceva fabulos).
Zi de toamna incredibil de calda, mai putini oameni scuipatori de seminte, multi adulti pe role sau facand jogging, mai multa normalitate si mai multa aplecare catre sport si agrement. Aproape occidental :) N-am putut sa nu simtim un fior amintindu-ne de prima noastra locuinta cu chirie aflata la doi pasi de parc, de aceeasi senzatie de fabulos, de vast, de destrabalare , dupa ce doi ani locuiseram intr-o mansarda de 3m patrati.
Noi - mustind de nostalgie si intrebandu-ne cum au zburat anii , unde sunt pustii de odinioara si cine sunt adultii cu copii de acum -si Matei mustind de nerabdare in asteptarea cursei mult-dorite ; ne-am "batut" si ne-am tavalit pe covorul de frunze aramii, am adunat castane si ne-am jucat de-a prinselea si am facut-o intr-un mod cel putin indecent, violand intimitatea a doi indragostiti pupaciosi nevoie mare. Dar nici ei nu se sinchiseau de noi, tinerete splendida si lipsita de inhibitii si de grija pentru aparente .
Tinuta Mirunei ( rochita cadrilata si basmaluta) a starnit curiozitatea si nedumerirea unui pustiulica care a a venit glont la ea si a intrebat-o :
Tu esti tarancuta, vii de la sat?



















... si campionul

anti-rutina

Exista intodeauna solutii pentru a alunga plictiseala dormitului in patul cel de toate zilele. De exemplu asta:

culinare

Am pus ciorba la incalzit, in timp ce Matei , infometat, batea din picior a nerabdare.
- Mama, cat timp ti-a luat sa inveti sa faci ceva asa de complicat ca ciorba?
- Dar, Matei, nu e deloc complicat.. e una din cele mai simple mancaruri!
- Mie mi se pare foarte complicat sa faci o ciorba. Ce bine de mine ca sunt baiat si cand ma voi casatori nu voi fi nevoit sa fac ciorbe!
Tocmai ma pregateam sa insir in gand cateva vorbe dulci la adresa lipsei de pricepere si de inititiva in ale gastronomiei ale consortului si sa incep un discurs feminist plin de venin, cand il vad pe Matei cufundat intr-o dulce reverie si soptind, pe un ton mai degraba duios decat interogativ: "Ma intreb cum va arata sotia mea....."


Ca tot veni vorba de dulcegarii, in ultimul timp Miruna e mare fan gogosi. Si daca fetei ii plac, nici mama nu ramane insensibila la gusturile si aromele copilariei. Si ma mai intreb cum de am facut ochii cat cepele cand am vazut cifra deloc prietenoasa pe care mi-e indica azi dimineata cantarul.
Aseara tata i-a adus fetei mult asteptata "gogo" si ea a exclamat, in extaz:
Gogoooo! Gogolaconiiiiii!
Desi am promis ca nu voi mai pomeni despre povestea cu sufixele, trebuie sa spun ca asocierea celor doua a devenit ceva rarisim, asa ca ma sperie dimensiunea placerii Mirunei de a manca gogosi si, implicit, dimensiunile mele viitoare.

Fafa

De cateva zile avem in casa un nou membru : Fafa(coni), fosta Lala(coni). "Fafa" insemna inainte "fetita" si fireste ca ne-am intrebat care sa fie mobilul acestei schimbari de identitate: sa constientizeze Miruna tot mai clar faptul ca este o fetita? Ca deja a inceput maimutareala si fandoseala: agrafe, clamite, margele cu care defileaza tantos si se admira in oglinda, tot ce tine de arsenalul cochetariei feminine este explorat cu mare interes.
...sau si-o spune Fafa vrand sa spuna ca e frumoasa ( pronuntat tot un fel de "fafa"), la fel cum papusile sunt tot "fafa".. Oricum, toate se leaga, Miruna e o fetita frumoasa ca o papusa si astfel am acoperit toata aria semantica a cuvantului cu pricina.
Una peste alta, fetita noastra se face tot mai frumusica, buclele se contureaza tot mai clar ( se pare ca, in mod absolut nesperat, parul ii va fi daca nu cret, cel putin ondulat) si abia asteptam sa ne mandrim cu coditele mult visate. Intre timp, facem codite papusilor, si , din cand in cand, lu' mamaconi ( mamaconi se lasa "incoditata" stiind ca tataconi se va topi dupa coditele ei)

a venit toamna

Ploaie, nori gri, soare cu dinti(la propriu), o casuta, o gradina cu legume de toamna, imprejmuita cu un gard de culoare inchisa : toamna in viziunea lui Matei:

Luna Betiluna

Luna a coborat in camera lu' Matei si s-a impopotonat cu Mickey Mouse-i

linguseli

Nu ajung bine acasa si Matei imi povesteste cu un aer ghidus cum o colega de-a lui i-a dat un pupic pe obraz dupa ce vezi Doamne a vrut sa-i spuna ceva la ureche. Se vedea pe fata lui ca nu i-a displacut deloc gestul indraznet al colegei si totusi imi spune, pe un ton de lehamite :
- Uf, fetele astea, sunt pur si simplu innebunite sa pupe baietii!
Mai tarziu:
-Mama, ce inseamna sa lingusesti pe cineva?
- E atunci cand ii spui cuiva ceva frumos dar nu pentru ca esti sincer, ci pentru ca vrei sa obtii ceva. De exemplu, cand tu esti tare dragastos cu noi, dar esti asa pentru ca vrei sa-ti cumparam o jucarie sau sa te lasam sa faci curse cu busituri.
-Aha, inteleg.. Inseamna ca asa l-ai lingusit tu pe tata si i-ai spus vorbe dulci, de fapt vroiai sa obtii un pupic!
si-mi zambeste complice cam asa:

parinti si copii

Daca cineva isi imagineaza ca viata noastra de familie e un tablou idilic, ei bine nu e chiar asa sau nu e intotdeauna asa. Nu ne-a invatat nimeni cum sa fim niste parinti buni, nu exista niste cursuri generale universal-valabile si , mai ales, universal-aplicabile. Tot ce stiu e ca ne straduim sa ramanem cu mintea limpede, sa nu reactionam impulsiv, sa fim deschisi si flexibili, sa renuntam la discursurile moralizatoare pe cat de seci pe atat de ineficiente. Dar mai sunt si momente cand practica se pune de-a curmezisul teoriei , asa ca o mai dam in bara, "ajutati" si "incurajati" de copilul aflat in plin proces de razvratire fata de autoritatea parinteasca.
De ceva vreme Matei minte. Dar minte cu o seninatate si o nonsalanta iesite din comun. In ciuda tuturor evidentelor continua sa sustina ca spune adevarul. Degeaba i-am explicat noi ca o greseala marturisita e pe jumatate iertata, e in stare sa mearga pana in panzele albe si sa-si sustina nevinovatia. De exemplu, de fiecare data cand face baie cu Miruna ii toarna o cana cu apa in cap in secunda in care ies pe usa. Desi e clar ca Miruna nu-si toarna apa in cap singura si, daca cumva ar face-o, n-ar plange si n-ar sustine ca Matei e autorul.
Saptamana trecuta, cand sa le pun niste suc in pahar, descopar ca sticla era plina cu cereale. Nu, mama, nu eu am facut, poate Miruna. Miruna e tapul ispasitor pentru tot, ca stie ca e mica si nu se poate apara. I-am explicat ca Miruna nu era capabila de atata precizie incat sa nimereasca gura sticlei si sa introduca cerealele. "Sau poate tu, mama, ia gandeste-te bine!" Si se uita in ochii mei cu cu o privire atat de inocenta incat m-am straduit sa nu chicotesc si sa-mi pastrez o mina severa. Am aplicat o metoda securista, admit: l-am trimis la el in camera pana isi va aminti cine a pus cerealele in sticla. A stat in camera lui doua ore, timp in care tot deschidea usa si tot gasea motive sa iasa: ba ca-l trece pipi, ba caca, ba ca trebuie sa-si ia ceva din bucatarie etc.
- Ti-ai amintit, Matei?
- Nu, eu nici macar nu am atins cerealele, dar tu, mama te-ai mai gandit? Poate ca le-ai pus tu si ai uitat, ia mai gandeste-te!
Il priveam uluita...Nimic nu trada faptul ca minte, ma fixa cu o privire grava si interogativa. Ma simteam ca naiba, il simteam si pe el frustrat si vulnerabil, chiar daca nu arata. Stiam ca minte, insa mi se parea meschin sa-l oblig sa recunosca in felul asta. Dar mi-am zis : fie ce-o fi, poate gresesc, dar nu cedez. In cele din urma a cedat el, cand a auzit ca i-am pus Mirunei muzica pentru copii, cand de regula el e DJ-ul. Da, mama, eu am pus cerealele.
- Si n-ar fi fost mai simplu sa recunosti din prima? Si nu aud "cuvantul magic"
- Care cuvant magic intreaba el, cu o ultima zvacnire de orgoliu?
- Ia mai gandeste-te , poate iti amintesti in camera ta..
- Cuvantul magic incepe cumva cu "s"?
-Exact!
Ssssss, sssscccccc... dupa juma' de minut de tacere..bine, fie iti cer scuze...
E un progres, recunosc, acu' vreo doi ani nu voia in ruptul capului sa-si ceara scuze. Intr-un final mormaia un "scuzes", cu s la sfarsit, numai sa nu cedeze si sa rosteasca "cuvantul magic"


Si asta nu e tot...De ceva vreme incercam sa-l convingem pe Matei ca de-acum e baietel mare si ca ar trebui sa-si aleaga singur hainele si, evident, sa se si imbrace singur. De imbracat se mai imbraca singur (desi de cele mai multe ori o face cu viteza melcului si exact atunci cand suntem in intarziare), cand are de ales hainele e un adevarat spectacol. Nu vrea sa se imbrace oricum, ci neaparat asortat, asa ca scotoceste si ravaseste totul ( desi, vai, cu o zi inainte ma straduisem sa-i pun hainutele in ordine). Saptamana trecuta in weekend statea si lenevea in pijamale. Nu l-am batut la cap sa se schimbe, pana la urma si mie imi place sa lenevesc asa si ma schimb tarziu si numai daca trebuie sa ies. Asa ca i-am dat eu haine de schimb, inima slaba de mama... Si ma apostrofeaza: "Bine mai mama dar in halul asta ma imbraci tu? Nu vezi ca nu m-ai asortat deloc?"
Asa deci... Las' ca vezi tu ce te mai "asortez" eu de-acum incolo!
Azi dimineata urma sa plece undeva cu taica-su, asa ca l-am lasat sa se imbrace singur si, mai ales, "sa se asorteze" singur. S-a facut ca nu aude, se juca. I-am spus si a doua, si a treia oara. Istericale, reprosuri ca el e doar un copil si ca nu stie sa-si aleaga singur hainele, ca pe Miruna sigur o vom ajuta sa se imbrace cand va avea 6 ani. Gaseste in a o gelozi pe Miruna o portita de scapare. I-am aratat cum sunt asezate hainutele (desi el stia asta foarte bine), i-am zis ca mai are 5 minute sa se imbrace, altfel tata pleaca fara el. Vedeam cum in el se ducea o lupta grea- sa cedeze sau sa se imbrace singur sau sa continue sa se opuna? Orgoliul lui nu se lasa infrant cu una cu doua. Cand a vazut ca taica-su pleaca fara el furia si frustrarea atinsesera punctul culminant, s-a hotarat brusc sa se imbrace dar era prea tarziu. L-am lasat sa planga, sa se defuleze. Spunea ca suntem cei mai rai parinti, ca nu vrea sa ne mai vada. Am reusit sa ramanem calmi si sa-i atragem atentia ca spune lucruri grave care ne dor. Cand inca mai suspina l-am luat in brate si am stat de vorba, i-am explicat ca un copil este intr-un continuu proces de invatare si desprindere de parinti. I-am dat exemplele cele mai la indemana, l-am sfatuit sa se uite cum Miruna face gesturi tot mai autonome, cum o lasam sa manance singura, desi mai toata mancarea curge pe ea, cum si cu el am facut exact la fel, i-am aratat filmulete de cand era el mic... Vedeam cum incetul cu incetul lasa garda jos , orgoliul lui pierde teren si capata incredere incredere in vorbele mele; la sfarsit a admis ca am dreptate si si-a cerut scuze. Si eu m-am felicitat ca am ramas calma atunci cand imi venea sa las deoparte orice teorie moderna si sa recurg la o metoda ancestrala de crestere si educare a copilului( a se citi "sa-i dau una la fund").
Nu stiu daca generatia asta este "mai tupeista" si mai "lipsita de respect" ( citez aici opinia cea mai raspandita). Ca pustii de azi au prea multe jucarii si nu le mai valorizeaza. Chiar daca e un truism, sunt convinsa ca oricate jucarii ar avea un copil, nimic nu inlocuieste prietenia si atentia acordate neconditionat de catre parinti, disponibilitatea de a te juca cu ei si de "a te pune la mintea lor". Sufletul unui copil e acelasi, indiferent de generatii. Asta mi se pare ca e singurul drept pe care-l avem asupra copiilor nostri; sufletul lor e in mainile noastre si trebuie sa il modelam dupa propriile noastre suflete, cum altfel? Si s-o facem cu atentie, cu delicatete, cu discretie, cu eleganta, cu dragoste si cu prietenie. Si mai cred ca in orice copil exista a priori spirit de fronda, dorinta continua de a testa limitele rabdarii parintilor. A-i face sa recunoasca ca au gresit (de preferat fara metode securiste ca cea sus-amintita), a le explica de ce au gresit si, mai ales, a-i invata ca nu e putin lucru sa-si ceara scuze, e pentru un parinte una din cele mai mari reusite.

mama cool

- Mama, dupa ce mananc ma lasi si pe mine sa fac o cursa cu busituri?
- Ih, nu cu busituri, si-asa sunt obosita si ma doare capul, daca vrei te las sa faci doua curse simple prin Normandia sau Corsica.
- Haide, mama, stii ca ador cursele cu busituri! hai, te rog, fii cool!
- Ha?
- Mi-a zis un coleg azi ca o mama care-si lasa copilul sa faca ce vrea se numeste o mama cool!
.. si azi am decis sa fiu si putin cool, ca in ultima saptamana tot acra si posomorata am fost.

La serviciu la mine..

La serviciu la mine e foarte frumos, ca in povesti as zice. Merg cu mare drag si n-as mai pleca. Azi am fost in extaz. Cateva dialoguri si replici mi-au mers la suflet, asa ca am vrut sa le incredintez memoriei hartiei, sa nu care cumva sa se piarda in negura vremurilor:

- Ce sunt cu hartiile astea pe biroul meu?

- Ce dreacu' mai vrea si asta ca m-a zapacit de cap!

- Ieri mi-am facut de mancare nush ce ( pacat ca n-am retinut despre ce mancare era vorba, poate luam si eu reteta) si m-am uitat la ...(iarasi n-am retinut titlul dar era vorba despre o telenovela)
- Ah, te uiti la ....
- Da, dar cel mai mult mi-au placut ala indian, parca iti merg la suflet mai mult ca telenovelele
- Draga, raspunde filosofic cealalta, am vazut ca toate au cam acelasi subiect- raca intre femei, certuri, despartiri si impacari. Io nu prea mai am timp, da' se uita fii-mea la... si ma uit si eu cu ea (precizare: fata are 12 ani si inca de acu' 3 ani se uita la telenovele).

- In ceea ce privesc datele contractuale, bla bla....

-Da, domnu'Cutarescu, prelungim durata de executie asa cum ati cerut, ca principiu! Toata stima!

Cam asa e la mine la serviciu...in rest "adrese" peste "adrese" de facut, de primit, de trimis,de scanat, de copiat, de distribuit, de clasat, Convocari la Nota de Finalizare, decalari de termene, sistari, receptii, neconformitati, respectare termene de executie. In romana si in franceza. De cateva nopti nu visez decat asta. La propriu. Plus groaza ca iarasi voi bloca faxul. Dupa ce m-am perpelit toata noaptea , spre dimineata visul urat s-a transformat intr-unul frumos. Se facea ca venisera la mine cativa colegi de la fostul job, acel job. Erau veseli, aveau copii mici, radeau natural, Dan imi vorbea de nu stiu ce proiect traznit de-al lui. Mi-au dat si un desen cu nu stiu ce simbolistica, am retinut ca era un fel de sugestie de a merge la teatru parca ?! Nici macar nu are sens sa psihanalizez, visul e cum nu se poate de transparent, doua lumi fundamental opuse, boema absoluta versus spiritul functionaresc absolut. Nu ma mai intreb cine sunt eu intre aceste doua absoluturi. Nu mai am timp. Vin acasa epuizata si fara ganduri si tot ce vreau e sa dorm. Sunt deprimata peste masura. Nu reusesc sa dorm, verific ceasul din ora in ora. Azi, pe la 6 fara un pic, cand reusisem sa adorm putin, m-a trezit Miruna care radea in hohote si striga "Lalaconiiii". M-am trezit zambind si eu. Cosmarul cu hartiile si faxul pe care il blocasem se terminase. Ziua incepea frumos, cu rasul cristalin al fetitei mele.

ziua Mirunei in cateva cuvinte si imagini

De cand cumnata mea Luminita a luat fetele in plasament reuniunile noastre de familie au devenit un succes. Cum amici cu copii nu prea avem si cum dealtfel mai toti apropiatii nostri au ales sa traiasca cat mai departe de Romanica, de zilele de nastere nu ne calcau pragul decat surorile noastre. Faceam fata tot mai prost rolului ingrat de entertainer , mediator si liant intre cele doua familii reprezentand doua lumi diametral opuse. In pauza dintre doua feluri de mancare se lasau asa niste taceri grele si toata lumea tragea de Matei sa-i smulga un zambet, sa-l determine sa spuna ceva hazliu, sa puna putina poleiala peste ceva ingrozitor de plicticos si de conventional.
Insa de cand au aparut fetele totul s-a schimbat. In locul tacerilor apasatoare avem acum larma din belsug , asigurata de 4 maimutici simpatice , avem joaca si bucurie nedisimulate. Ufff, ce eliberare....Pot sa spun cu mana pe inima ca mica petrecere data pentru cei doi anisori ai Mirunei a fost un succes..
S-o luam cu inceputul...

Emotii mari si pupaturi , aduceri aminte si nostalgii:

Ne-am imbracat frumos si, asteptand sosirea invitatilor, sarim putin in pat sa se mai duca emotiile


Tataconi, cochet ca de obicei, s-a asortat foarte frumos, de-mi era mai mare dragu' de el


Miruna , ca o domnisoara in toata regula, si-a scos gentuta cu comori


.. si a inceput nebunia, pardon petrecerea; din geanta cu comori au fost scoase vuvuzelele adunate cu sarg toata vara (cine l-o fi pus pe nenea propritarul magazinului de alaturi sa-si umple pravalia cu inghetata cu bete-vuvuzele); nu stiu ce au zis vecinii, dar noi cu greu incercam sa ne convingem ca lasa, sunt copii, e petrecere...


Invitatii se tot lasau asteptati, asa ca au mai facut cateva ture in jurul mesei si au topaiat pe canapeaua greu incercata , mereu patata, scamosata si mai ales scarmanata de ghearele venerabilei noastre Moasca.


In sfarsit, sosesc si invitatii, galagie, pupaturi, Miruna s-a speriat si s-a pus pe bocit, dar lacrimile au disparut odata cu incantarea in fata primului cadou: un puzzle cu doi ursuleti, baietel si fetita, ce trebuiau imbracati, nu oricum, ci asortat, aveau si o garderoba impresionanta, pe mine, una, m-au complexat...



A primit multe alte cadouri frumoase, dar cel mai frumos cadou a fost, de departe, cel de la Matei. Numai eu stiu cata munca a implicat si cate planuri secrete am facut noi pentru ca nu cumva ochii de viezure ai sarbatoritei sa descopere obiectul muncii inainte de vreme. Dar conceptia si realizarea capodoperelor au fost exclusiv opera tizalaconiceasca.





Copiii s-au distrat si au distrat-o si pe sarbatorita, i-au facut un spectacol complex cu dans, muzica, teatru de papusi si eu ma uitam cu jind la ei si ii invidiam sincer ca pot fi asa de inocenti, departe de toate cliseele si de uzantele sociale. Sufletul si creierul spectacolului a fost Catalina; e incredibil cum o fetita de aproape 10 ani, cu o copilarie atat de trista, poate atat de inventiva si de volubila.



Dupa atata joaca foamea a venit, vorba cantecului. Si, dupa cum se stie, copiilor nu le arde prea mult de mancare, spre deosebire de adulti :) Unica lor pofta culianara e asigurata de tortul aniversar, care a fost tare frumos, dar ne-a si usurat buzunarele de o suma frumusica... Insa ce mai conteaza din moment ce a produs o asemenea incantare :





Usor obosita, Miruna a suflat in lumanare, a devorat o portie de tort, s-a jucat cu piticii si cu Alba ca Zapada si uite asa am "bifat" doi ani de viata. Au fost doi ani in care nu stiu ce am devenit, prinsa intre monotonia zilelor trase la indigo, oboseala multor nopti albe, corvoada muncilor casnice si senzatia ca pentru mine timpul sta pe loc. Ma uit insa la Miruna si refac cu ochii mintii si ai sufletului traseul de la pisoiul neajutorat pana la domnisorica usor indaratnica de acum si realizez ca, de fapt, totul a fost o dinamica permanenta, ca am trait intens fiecare moment, ca totul a curs lin si firesc si ca viata a fost generoasa cu noi.
Si ca astia doi ani in care am putut sa stau acasa si sa ma bucur in fiecare zi de copiii mei au fost un privilegiu nemaipomenit. Vineri, in prima zi de munca, cand am auzit taraitul ceasului desteptator la ora 6.00 ( vai, asa va fi multa vreme de-acum incolo), cand am motait juma' de ora dus-juma' de ora intors in vagonul plin de oameni obositi, rutinati si blazati, cand la serviciu am avut certitudinea amara ca nimic nu s-a schimbat, am avut asa un senzatie de sfarsit de paradis.

la 2 ani..

Nu poate sa-si pronunte numele, i-a fost mai la indemana sa-si spuna Lala. Lalaconi. Ne-am dorit-o foarte mult, inca de pe vremea cand eu si tatal ei eram doi pustani, mergeam la concerte la Colibri si ascultam "Draga Miruna" , visand ca intr-o buna zi sa avem si noi o fetita cu numele asta frumos. Visul ni s-a implinit, ii avem pe Miruna si pe Matei si ne sunt tare dragi. Cuvintele nu prea ma ajuta azi, cand emotiile sunt asa de mari.
La multi ani Miruna, sa ai o copilarie senina ca privirea ta!

Familia noastra

Familia noastra in viziunea si pe limba Mirunei :

Mama o, tata o, Lala fafa e , Tis bebe o (sau bebe e, in functie de perceptia de moment) ( in traducere: Mama e mare, tata e mare, Miruna e mica si Matei e un baietel mare/mic)
Exista si varianta stilizata, cu sufixele despre care am tot scris.
Gata e ultima oara cand mai pomenesc despre asta, risc sa devin obositoare , desi pe mine ma induioseaza de fiecare data.

Inaintea marelui eveniment

Toti ai casei suntem raciti. Cand tusim la unison formam un cvartet de exceptie. Cel mai suferind dintre noi este domnul si stapanul casei care se vaicareste si se indoapa cu medicamente de parca a dat de ceasul mortii. Mostenire de familie, se pare :)
Ma amuza teribil si mi-e tare drag cand il vad asa de vulnerabil in fata unei banale raceli. Cine a zis ca oamenii mari nu simt nevoia sa se alinte mai-mai ca un copil ?

Ca tot veni vorba de alintaturi : in ultima saptamana sufixele Mirunei nu au mai facut corp comun decat in cazuri foarte rare si chiar au inceput sa-si dispute aprig intaietatea : daca pana ieri lac-ul detinea suprematia ( mamalac, tatalac, Tizalac, dadalac si nunulac, etc, singurul care facea exceptie era Lalaconi ), coni-ul a inceput sa castige teritoriu si mamalacul a fost mai mult mamalaconi, tatalacul s-a transoformat in tataconi, Tizalacul in Tizaconi samd. Floricelele lingvistice ale Mirunei ne amuza copios si ne ajuta sa trecem mai usor peste perioada asta destul de agitata. Agitata pentru ca in cateva zile Lalaconi a noastra face doi ani si a doua zi hop revin in campul muncii. Zilele astea sunt ultimele « de huzur », dupa care reintru in circuitul exasperant metro, boulot, dodo. Am inima stransa ca in fata unei catastrofe iminente.

cu "b", nu cu "p"

Sa tot fi trecut juma' de an de cand unei rude de-ale mele, mai slobode la gura de felul ei, i-a scapat nu porumbelul , ci un cuvant care incepe tot cu "p". Asta nu avea cum sa treaca de urechile fine ale maimutei mele celei mari, asa ca era inevitabil sa ne ia la intrebari. I-am explicat noi, ca orice parinti respectabili ce suntem , ca e un cuvant urat pe care-l folosesc mai ales manelistii (saracu Matei i-am indus asa o mare aversiune fata de categoria sus-amintita, incat a asculta manele echivaleaza cu raul suprem); Am gresit de doua ori- am mintit copilul, cuvantul cu pricina e folosit de o categorie mult mai larga, uneori chiar de oameni " de bine" ( nu neaparat in sensul iliescian al termenului), si, doi la mana, nu trebuie sa fii un fin psiholog ca sa stii ce inseamna tentatia interzisului.
Fie ca il spunea in soapta , dar suficient de tare incat sa se faca auzit, fie ca il intercala in alte cuvinte si il pronunta cu aerul cel mai inocent din lume, cuvantul respectiv devenise prilej de mare exaltare.
Intr-un final i-am zis ca nu e mare branza sa pronunte un cuvant , fie el si urat, ca pana la urma e un cuvant ca oricare altul si ca poate sa-l pronunte cand vrea si cat vrea, daca il fascineaza atat de tare. Bineinteles ca , odata cazut in banalitate, cuvantul cu "p" avea sa fie rostit din ce in ce mai putin si, intr-un final, abandonat ca o jucarie stricata.
Zilele trecute il aud ciripind:
-Mama, vreau sa-ti spun un banc , dar sa stii ca nu este cu "p", ci cu "b"
Iti amintesti tu de cuvantul ala urat, dar asta nu e urat, ca incepe cu "b"
M-a pufnit rasul... Uite ca a ajuns mucosul meu de 6 ani sa-mi spuna bancuri cu Bula !

sufixe (continuare)

Cu ajutorul sufixului-minune Miruna continua sa alinte si sa se alinte. Numai ca a simtit ea ca sufixul cu pricina nu mai are aceleasi valente magice si s-a gandit sa aduca ajutoare. Lui "lac" i l-a adaugat pe "cuni", astfel ca eu m-am pricopsit cu apelativul "mamalacuni"; daca pana acum erau momente cand ramaneam insensibila la primul semn de miorlaiala, la asa o inovatie gramaticala profunda ma declar bouche bee.
Din aceeasi categorie mai citez : pisilacuni, cacalacuni, dadalacuni, Lililacuni (Lili e soricica ei de plus si deocamdata regina plusurilor; pentru restul e suficient sa cititi primul cuvant si aveti si traducerea)

revedere

Matei a fost plecat la tara la bunici pentru doua saptamani si se intoarce azi.
Ma pregatesc de reintalnirea cu el ca si cum m-as pregati pentru o intalnire cu un iubit imaginar, adica am niste emotii cat casa, ma tot foiesc, ma uit la ceas, ma uit pe geam… Ma obisnuisem sa-i aud in fiecare seara vocea mica, timida , care capata la telefon un usor accent hilar, parca un accent “de la tara”. Imi povestea cate-n luna si –n stele, de la jocurile noi invatate de la fete ( e singurul baiat intre o armata de fete, toate mai mari decat el), pana la micile barfe care ii ajunsesera la ureche despre vecinii bunicilor. Deh, asa e cand te joci cu fetele , te molipsesti de gustul pentru intriga si cancan.
A fost putin dezamagit ca nu am putut veni noi sa-l luam .Aseara i-a spus verisoarei lui, pe un ton grav : “ Tu ti-ai revazut familia, abia astept sa o revad si eu pe a mea “
Nu stiu cum or suporta unii sa nu-si vada copiii cu lunile, chiar cu anii. In anii negri ai comunismului trebuia sa te intorci la serviciu la trei luni dupa nastere. Uluitor ! Cei mai multi ii duceau la bunici, de obicei la tara, unde ramaneau pana incepeau scoala. Altii cresteau tarati prin tramvaie inghetate la primele ore ale diminetii si dusi in crese neprietenoase si sordide, unii parinti chiar ii incuiau in casa , asteptand sa vina celalat parinte cu care facea tura inversa.
In zilele noastre sunt putini copiii langa care mamele raman cel putin doi ani. Fie ca sunt femei care pun cariera pe primul plan, fie ca merg sa munceasca in strainatate impinse de saracie, tot mai multe mame isi lasa copiii in grija bonelor sau a rudelor.
Cand ma gandesc la toata tristetea unui copil lipsit de prezenta de neinlocuit a mamei realizez ca suntem niste privilegiati.

Later edit :
Se duce la ghetute , incearca sa si le puna singura in picioare si da comanda : Pac ! (parc)
- Miruna, mergem in parc putin mai tarziu !
- Pacalaaaaaac, spune cu o voce mieroasa
- Cu cine vrei sa mergi tu in parc ?
- Mama ! si vazandu-ma inca indecisa : Mamalac !

- Miruna, vrei masline ? ( intrebare retorica, ar manca masline oricand )
Si cum nu putea sa refuze asemenea oferta tentanta, raspunsul nu putea fi decat un hotarat «dadalac »…

sufixe

Miruna , la nici doi ani, a inceput sa descopere cum poti sa mangai, sa flatezi sau chiar sa manipulezi prin cuvinte. A simtit ea ca un cuvant spus intr-un anume fel poate s-o induplece pe mama sa-i dea putin suc sau sa trezeasca in tata energii nebanuite si pofta de joaca dupa o zi istovitoare la serviciu. Ei bine, marea inventie este un sufix amarat dar, asa amarat cum e , poate avea un nebanuit efect asupra interlocutorului , asa ca uzeaza de el din plin !
Ei bine, sufixul cu pricina este « lac » : e suficient sa-l adauge la cele cateva cuvinte pe care le pronunta si efectul e garantat ! Noi devenim mamalac, respectiv tatalac, Matei este « Tizalac », ousorul devine « oulac » , cand plecam « pa » spune « papalac », sucul ( denumire generica pentru orice fel de bautura dulce- ca e limonada, compot sau , mai rar, suc propiu-zis ) este « fuculac » Asteptam sa vedem cum tot vocabularul ei se modifica, sub actiunea benefica a nastrusnicului « lac » Asa ca povestea continua…

inceput

M-am hotarat si eu la spartul targului sa intru in randul lumii si sa-mi fac blog. Spun la spartul targului fiindca in mai putin de o luna redevin om al muncii, asa ca timpul liber va fi mai mult decat un lux. Dar simt ca trebuie s-o fac, ca prea mult am amanat momentul.
Cochetez cu idea de blog inca de dinainte de a o avea pe Miruna si de atunci m-am tot sucit si m-am tot invartit, as fi vrut si n-as fi vrut, pe de o parte mi-as fi dorit sa am ceva " al meu " in care sa stochez amintiri, impresii, vorbe, culori, nuante, ganduri " serioase " si nimicuri de zi cu zi, pe de alta parte imi spuneam ca nu am timp pentru asa ceva, ca e prea " la moda ", ca e o forma de exhibitionism emotional care e strain felului meu de a fi.. Si asa au trecut mai bine de doi ani si tare mi-e ciuda ca n-am lasat un singur cuvintel despre trairile noastre din anii astia si ca singurele amintiri sunt inchise in cateva zeci de foldere cu fotografii si filmulete, atat..

Aseara, cand am culcat-o pe Miruna, am simtit cum isi strange pumnul si si-l ghemuieste intr-al meu ( gest pe care –l credeam demult abandonat, asa adormea candva, acum adoarme altfel) si mi-a fost ciuda ca aproape ca uitasem gestul asta care mi-era deosebit de drag. Si cu siguranta ca ca peste cativa ani l-as fi uitat cu desavarsire. Asa ca s-a produs declicul si mi-am zis : Gata, a venit momentul, imi fac si eu blog, acum ori niciodata!

In plus, marturisesc ca sunt cititoare de bloguri si mi se pare ca unele sunt adevarate pagini de literatura. Blogul mi se pare o super inventie, ai, in sfarsit ocazia sa spui si tu ceva si, culmea, sa mai fii si citit, chiar daca tu esti singurul tau cititor sau, in cazuri fericite, consortul, o amica, o matusa , in fine, cineva care da doi bani pe scrisul tau ; nu mai vorbesc de bloggerii de calibru, in cazul carora exista sute, poate mii de oameni care asteapta cu sufletul la gura o noua postare.
Asa ca plonjez si eu in oceanul de bloggeri, desi nici macar nu stiu sa inot. Chiar si ABC-ul ideii de blog imi e complet strain, dar ma inscriu la cursuri, sectia incepatori. Si pornesc la drum fara a avea oaresce veleitati literare. De fapt, anunt din start ca va fi, intr-o proportie covarsitoare, un blog de mamica, cu dulcegariile de rigoare. Imi asum insa aspectul asta si imi si acord circumstante atenuante. Pai despre ce altceva sa scrii cand esti mama cu norma intreaga , cand viata se limiteaza la perimetrul casa- gradinita-parc si cand tot ce tine de copiii tai capata o importanta planetara ?
Sper, insa, ca o sa mai scap cateva vorbe si despre altceva decat despre copii. S-o mai auzi, de undeva, din spatele cortinei, si vocea mea, cea autentica, neindulcita de siropuri materne.
Odata dat startul pornesc la drum plina de avant!