Cel mai frumos cadou

Apocalipsa ne-a ocolit, cred ca a vrut sa-mi dea sansa de a ma bucura de cel mai frumos cadou primit de ziua mea. Iacata-l :

 (intre noi fie vorba baiatul are de la cine mosteni inclinatia catre poemele siropoase, numai ca el e mai precoce, cum e si normal, dealtfel, ca  deh, generatiile se schimba).


Sigur, in topul cadourilor nici peruca blonda nu a fost de neglijat, dar n-am sa ma pozez cu ea in vecii vecilor, ca as fi cosmarul care ar bantui retina tuturor cunoscutilor si eu insami mi-as pierde orice urma de self-esteem. Dar in felul asta s-a convins si Matei ca nu orice mamica blonda e frumoasa si ca ar face bine sa nu mai mearga cu cioara vopsita- iertata fie-mi analogia putin fortata...

Scrisoare deschisa

Aud ca pe 21 decembrie 2012 se anunta sfarsitul lumii. Ei da, cum ii spuneam unei amice, am sa crap apoteotic, la zi de mare sarbatoare. Omenirea obosita si satula de viata  si-a ales o  zi speciala pentru a-si da obstescul sfarsit : ziua in care eu implinesc 37 de ani. Draga mea Apocalipsa, iti sunt profund recunoscatoare ca mi-ai dat sansa sa mor in floarea varstei, nechinuita de dureri de sale si nechinuid pe altiii cu batranetea mea nesuferita. Mai bine de atat nici ca se putea! Sper ca macar sa alegi sa vii spre sfarsitul zilei, sa ma pot bucura si eu  cat de cat de cadouri si de bucatele alese pentru prepararea carora mi-am sacrificat o zi din concediu.

Nu cred sa fii atat de afurisita incat sa ramai insensibila la aceasta ultima dorinta a mea...

A ta pentru eternitate,

V.

Mâţele mele

 Cele doua mâţe ale mele - then & now

Leaganul respiratiei

O dupa-amiaza de toamna. Ma joc cu Miruna – eu sunt girafa Rafa si ea e vacuta Lola, girafa s-a saturat de atatea frunze mancate si ar vrea sa incerce si gustul laptelui. Miruna rade amuzata : Poftim, incearca, am un lapte foaite bun! Langa noi, Matei face inventarul cartonaselor cu specii marine, poate are ceva dubluri si poate face schimb cu colegii. Pisica doarme pe portiunea de parchet pe care se joaca cateva raze de soare caldut. In bucatarie miroase a prajitura cu mere.


Deodata aud batai puternice in usa. Pisica tresare, Matei se uita la mine intrebator, Rafa a renuntat sa mai bea lapte. In fata mea un om strain, in uniforma, ne anunta cu o fata impasibila ca trebuie sa facem un mic bagaj, ca va trebui sa plecam. Unde sa plecam, intreb eu nedumerita. Asa am primit ordin, raspunde el sec. In cateva ore va fi imbarcarea. Intru in panica, nu stiu cat vom sta, unde vom sta, ce sa iau cu noi. Ii aud si pe vecini cuprinsi de aceeasi panica. Cineva a auzit un zvon cum ca vom fi deportati undeva, impreuna cu toti romanii ( tigani sau nu) care au ingrozit occidentul si din cauza carora imaginea romanului e asociata cu hotia, mizeria si violenta. Imi iau copiii in brate si nu stiu incotro sa fug, pe cine sa implor sa ne lase in pace. Tremur de spaima si nu stiu ce se va intampla cu vietile noastre.

Stiu, e un scenariu oribil, nu stiu ce m-a apucat. Dar e un scenariu care ar fi putut fi realitate daca ma nasteam intr-un moment in care istoria a luat-o razna.

Citesc Herta Muller -„Leaganul respiratiei”. Fara nicio intentie de joc de cuvinte, simt ca mi se taie respiratia de fiecare data cand citesc despre ororile care au marcat istoria umanitatii. Si nu inteleg cum de a fost posibil ca deportarea minoritatilor germane in lagarele sovietice sa se faca  dupa ce razboiul se terminase si lumea inca nu-si revenise din socul unuia din cele mai crunte genociduri?

De ce a fost nevoie ca, repet, dupa razboi , niste oameni de rand sa fie declarati vinovati pentru atrocitatile regimului nazist , singura lor vina fiind doar apartenenta la etnia germana? Un genocid urmat de alt genocid. Dupa exterminarea evreilor a urmat exterminarea „exterminatorilor”,oameni nevinovati fara nicio legatura cu cei care comandasera genocidul, urmat de exterminarea intelectualilor si persecutarea pana la exterminare a tuturor celor care proveneau din familii instarite-mai mult sau mai putin-, din nou oameni care n-aveau nicio vina ca se nascusera in familiile respective. Si urmat de alte si alte exterminari, de toate felurile si chipurile. Exterminarea cuvantului, a respectului de sine, a individualitatii....Frica si foamea, senzatia continua de animal haituit...

Uneori mintea omeneasca nu poate cuprinde asemenea grozavii. Sigur, grozavii din astea au fost dintotdeauna, si mai sunt si vor mai fi. Un om omorat in bataie, o fetita violata, un copil care se culca murdar si cu burta goala, un om strivit de saracie si fara nicio sansa de a iesi la liman - sunt grozavii cu care ne intalnim la tot pasul. Si, la scara mai mare, sunt considerate „maruntisuri”. Dar cand niste nebuni hotarasc destinul a milioane de oameni, din pura placere sau din pura razbunare sau chiar din pura convingere, atunci nu ne ramane decat speranta egoista ca nu vom cunoaste ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”.

Stropi de lumina

We will rock you

-Mama, cum a fost concertul?
- Foarte misto a fost! I-am povestit despre Kempes, despre Cargo, ascultase deja cateva melodii...
Data viitoare cand mai mergem la un concert rock vrei sa mergi cu noi?
- Hmmm, nu stiu ce sa zic. Mai purtau  domnii aia peruci?
-Cum asa? Despre ce peruci vorbesti?
-Pai toti au parul lung si am crezut ca au  peruci!
In hohote de ras  (mai ales ale tatalui ex-purtator de peruca)  ne mai serveste  una: - Sincer, eu prefer muzica de la Kiss FM. Muzica rock e ca vocea Mirunei atunci cand urla si face istericale!

Intre noi fie vorba, vocea lu' Kempes e de o suavitate sublima  comparativ cu  vocea primadonei noastre  intr-o criza de nervi.

Metehnele romanilor

Daca vrei sa vezi dimensiunea josniciei si a meschinariei nu ai decat sa mergi la un eveniment unde se mananca gratis. Atunci se poate observa cu usurinta cat de subtire e obrazul fiecaruia (sau gros, dupa caz). Si nu, nu e vorba intotdeauna de oameni care o duc greu cu banii si pentru care chiar ar conta sa salveze o masa, de cele mai multe ori sunt oameni plin de functii si pretentii care lasa jos orice eticheta si isi umfla burtile fara jena, ba isi mai iau si acasa.
Nu stiu daca asta se intampla numai la noi ( ma gandesc ca pana la urma natura umana e aceeasi, poate sunt mici diferente locale, culturale etc.) dar la romani chestia asta capata forme de-a dreptul grotesti. De la oamenii saraci care se calca in picioare sa apuce o portie de fasole si carnati de Ziua Nationala, din mila municipalitatii, pana la romanii care isi aleg un sejur undeva numai si numai daca e de tip all inclusive (si neaparat isi iau mancare in servetel, sa aiba pana la urmatoarea masa, ca doar "au platit"), totul e un spectacol sinistru despre degradare si umilinta.

Stiu ca nu-ti poti alege originea, dar simt adesea ca e o povara care apasa greu. Si, mai mult decat originea, apasa greu trecutul nostru comunist. Cred ca de aici ni se trag multe din apucaturile care nu prea ne fac cinste, altfel nu-mi explic de unde obsesia pentru mancare si pentru micul furtisag, pentru "relatii" si invarteli, pentru fentarea legii si pacalirea celuilalt, fara jena si fara ezitare. In fabricile comuniste se fura orice, absolut orice. O cunostinta povestea ca lucra la o cofetarie si-si baga oua in sutien. Mama mea povestea ca, insarcinata cu mine, profita de proeminenta burtii pentru a fura cativa stiuleti de porumb de la "colectiv". Daca aveai "pile"  te "descurcai". La cozi cu cat dadeai mai mult din coate- la propriu- cu atat aveai sanse sa "apuci" ceva. Nu puteai obtine nimic din ce ti se cuvenea fara sa dai "o atentie". Femeile priveau cu jind sapunurile "Fa" si le puneau intre rufe, dar nu ele erau fericitele beneficiare, ci un medic, o asistenta, o secretara sau o vanzatoare la Alimentara. Daca aveai norocul sa primesti din strainatate un pachet de cafea, inghiteai in sec si-l pastrai pentru cineva mai important decat umila-ti persoana. Desi au trecut mai bine de doua decenii de cand traim in democratie e la fel, ba inca si mai rau. Se da in continuare spaga peste tot, si unele spagi sunt de domeniul incredibilului ( cand ma gandesc la sarmanele sapunuri Fa imi vine sa rad). Legea exista, dar aplicarea ei lipseste cu desavarsire. Pilele functioneaza la fel, se fura in continuare ca in codru. Ne place la nebunie inghesuiala, cand se formeaza o coada la ceva se opreste toata lumea sa vada     „ ce se da”. Inca se mai cumpara cantitati mari de carne care se pastreaza la congelator. Ne luam case la curte sa putem face un gratar. Gratarul e obsesia romanului. Si mancarea in general. Asa ca nu ma mira ca ne imbuibam fara jena la evenimentele unde mancarea e moca.

Deci de la comunism ni se trage – trage concluzia filosoafa din mine.Aproape ca m-am induiosat gandindu-ma la sarmanul popor roman care a suportat vitregiile vremurilor si a ajuns in halul in care a ajuns.

Despre succes

De la serviciu ma duc glont acasa sa mananc. Avem o bona intelegatoare si mamoasa care stie ca sunt rea de foame . Dupa care ma duc sa preiau stafeta, sa stau cu maimutele in parc pana la caderea intunericului. Asezata pe o banca si avand cel mai adesea parte de vecini care mananca seminte si scuipa cojile pe jos sau chiar pe mine ( aproape ca trebuie sa ma feresc sa nu-mi aterizeze o coaja in plina figura, cu asa indarjire se scuipa cojile si se consuma minutatul continut uleios, adevarat elixir al placerii in Romanika, sportul nostru national prin excelenta), urmaresc cu privirea codita carliontata a don’soarei mele, asigurandu-ma ca falfaie in raza mea vizuala. Nici nu mi-e greu s-o identific in marea de pici : intr-o continua alergatura, cu o verva neobosita, intotdeauna inconjurata si, se pare, adorata de cei trei buni prieteni ai ei toti baieti , colegi de gradinita. Rar se joaca cu fetitele, dar cu cei trei magnifici formeaza un grup bine inchegat , de ti-e mai mare dragul. Miruna se pare ca e sufletul grupului, e da tonul la toate, ea alearga cel mai tare, in ciuda faptului ca e fetita . Se pare ca baietii s-au resemnat cu gandul ca e cea mai buna alergatoare ( pentru copii alergatul si jocurile care implica alergare/alergatura raman in continuare cele mai distractive), asa ca alerga cuminti in urma ei. Cand ne hotaram sa plecam pentru baieti e o drama. Unul dintre ei a suspinat „Ah, trebuie sa pleci. Pa, frumoaso!” Altul, care ne insoteste jumatate din drumul de intoarcere, vrea sa ii dea un pupic in fiecare seara. La inceput Miruna a acceptat amuzata, apoi s-a lasat din ce in ce mai greu pupata, pentru ca in ultimele zile sa refuze categoric , amuzata si ofensata in acelasi timp, cum ii sta bine unei domnisoare care vrea sa placa: cocheta si totusi cuviincioasa. Asa ca asistam la adevarate batalii, Miruna nu se lasa pupata , dar , ca sa-l faca pe vajnicul pupacios sa fiarba in suc propriu, il intreaba daca mai vine si seara urmatoare, ca poate atunci va obtine ce-si doreste cu atata ardoare. Se pare ca Fat frumos chiar isi face sperante, ca seara urmatoare, de cum vine in parc,isi cauta din priviri printesa si un zambet de fericire ii lumineaza fata: Miiuna, tze bine ca ai venit! Hai sa ne zucam! Si la despartire isi mai incearca sansele, dar primadona nu se lasa convinsa cu una cu doua si tot face pe mironosita, dar asa se intretine flacara pasiunii, nu?

Asta sub privirile amuzate ale noastre, parintii protagonistilor idilei, si, mai ales, ale lu’Matei care se vede treaba ca gandeste : Ce ti-e si cu picii astia....

.. Matei care face si el furori in randul fetelor. Cum si el e campion absolut la alergat si , in plus, il are si pe vino-ncoa, fetele chicotesc in jurul lui si adora sa se lase fugarite si  prinse ( asta a fost dintodeauna un semn de "imi placi", indiferent de generatii).  Dar Matei e un timid, in cazul lui fetele sunt cele care se inghesuie sa-i fure un pupic. Cea mai mare adoratoare il sufoca literalmente, il pupa cu atata ardoare si-l rasfata cu apelative de genul „printul meu”, „scumpi”, „iubitule”, ca ma sufoca pana si pe mine. Ah, si fetele au descoperit un truc sa ajunga la inima lui Matei : vin sa se joace cu Miruna, au grija de ea, chestie care mie imi convine de minune, dar Matei nu pare prea impresionat..

Succesul copiilor mei vine sa ma consoleze pentru insuccesul meu atunci cand eram de varsta lor si multi ani dupa aceea. Insa dupa atata frustrari si asteptare a recunoasterii frumusetii (macar a celei interioare)a venit si vremea mea si cel mai rasunator succes l-am avut la consort, care nu m-a lasat pana nu m-a luat de nevasta. Si se vede treaba ca oaresce succes mai am si acum, dar mai multe nu spun.... Asta ca sa ma alint si eu putin, ca asa mama, asa fiica...

Si, revenind la succesul maimutelor mele, cine ar ramane insensibil la asa niste frumuseti? ( asa, ca fiecare cioara isi lauda puii...)

Declaratie de amor

Miruna : Mama, te iubesc pana la cer si inapoi si cat o suta de pamanturi!
Dar cand ma superi te iubesc pana la copac!

Botezul baschetbalistului

Primul cantonament din cariera lui de baschetbalist nu a fost unul lipsit de peripetii. A facut rosu in gat si in primele zile a stat mai mult in camera, cu febra , amaraciune si dor de casa.  Noroc ca niste parinti, mai mamosi din fire, nu s-au putut abtine si s-au dus sa-si vada odorul, asa ca i-au dus si bolnavului nostru medicamente. Am fost, deci,  medici la distanta , am administrat antibiotic prin telefon si am incercat sa
stavilim dorinta copilului de a se intoarce in cuibul parintesc.

Cand l-am vazut la gara cu parul murdar si ciufulit, tarandu-si trolerul cu aerul cuiva care vine dintr-o mare actiune de explorare, mi s-a parut ca e cel mai frumos copil din lume. Si cand i-am vazut si sclipirea din ochi in momentul in care ne-a reperat pe peron imi venea sa-l mananc.

La plecarea din gara, ca un baiat mare si initiat ce era, a dat mana cu baietii mai mari pe care i-a cunoscut in tabara si de la care a invatat legenda lui Bloody Mary si bancuri cu Bula. Am zambit putin incurcati cand ne-a spus bancul si cand Bula replicat „ Danga-balanga, mi-ai spart c...le cu ranga”. Nu era momentul sa-i facem morala, ar fi putut spune orice enormitate si noi tot cu drag l-am fi privit. Evident ca a intins coarda si ne-a rugat sa dormim cu el. Puiul mamei, a dormit o saptamana printre straini, cum sa-l refuz? A doua zi dimineata a plusat si a vrut sa-l lasam sa faca o cursa de masini la prima ora. Sigur ca da, cu draga inima. Ar fi putut sa ne ceara si luna de pe cer si tot am fi gasit o solutie sa i-o aducem. A speculat din plin momentul. Hotomanul nu se dezminte, escrocheria sentimentala nu-i e deloc straina.

Cand i-am desfacut bagajul o parte din haine miroseau infiorator. La inceput am crezut ca e naftalina, insa era Ben Gay, cred ca golanii mai mari , colegi de camera, sterpelisera un tub de la bunicii reumatici si ii fugarisera pe fraierii mai mici.

Asadar, odata cu primul cantonament, baiatul meu a primit botezul de baschetbalist.

Si, chiar daca e  mort de slab  in hainele largi, nu-i sta deloc rau in echipamentul de baschet.

Eu vara nu dorm

.. si nu pentru ca nu am somn, vorba cantecului, ci pentru ca nu sunt lasata sa dorm. Traiesc din plin cosmarul verilor bucurestene, la ultimul etaj al unui bloc comunist, fara aer conditionat,  intr-un cartier mai delicat, sa ma exprim eufemistic. Cartier pe care eu l-am ales, intr-un moment de ratacire a mintii, cand dorinta de a ma muta intr-un apartament mai spatios a fost atat de puternica, incat am fost oarba la toate minusurile si am facut cea mai proasta alegere a vietii mele, alegere care acum ma costa scump. Ma costa bani, nervi, sanatate. Am crezut ca daca iau un apartament la ultimul etaj e minunat, nu-i mai aud pe cei de deasupra mea injurand, vorbind la telefon, facand pipi sau mai stiu eu ce- cum se intampla in blocurile astea oribile, cu zidurile atat de subtiri, incat esti participant activ la vietile tuturor si invers. Am crezut ca daca luam un apartament langa parc va fi muuulta liniste si aer curat. A fost o iluzie frumoasa, inca din prima noapte am avut parte de socul vietii mele: zecile de haite de caini care populeaza parcul sau strazile sau curtea institutiilor din vecinatate iti fac somnul praf, este imposibil sa ai parte de cateva ore de somn linistit, este un urlet continuu la care trebuie sa asist neputincioasa, strangand din dinti si blestemand primaria care nu face nimic, blestemand ONG-urile lu’ peste care se tot opun unei actiuni atat de firesti si atat de necesare care ar fi eutanasierea cainilor fara stapan (si  de departe solutia cea mai eleganta si mai umana), blestemand tara asta care este patrunsa pana in straturile cele mai adanci de efectele coruptiei generalizate si de efectele indobitocirii generale din perioada comunista, blestemand ziua in care, avand in mana 85.000 euro obtinuti pe un mizer apartament de 2 camere din acelasi mizer cartier , nu mi-a trecut prin minte sa emigrez si sa sper ca o sa pot sa o iau de la capat intr-o lume mai frumoasa si mai normala- daca nu pentru noi, macar pentru cei mici.

Intre timp, merg in fiecare zi la serviciu ca o zombi, cu capul greu din cauza lipsei de somn, calcand prin gunoaie si rahati de caine si sperand ca, din numeroasele haite pe care nu (mai) am cum sa le ocolesc, sa nu se intample ca unuia sa nu-i placa mutra mea si sa ma faca praf. S-a intamplat de multe ori sa nu le placa mutra mea si sa aiba intentii nu tocmai inofensive, dar s-a gasit intotdeauna fie  un iubitor de animale care ii hranea (laudabil, gest, dealtfel) si care i-a indepartat,   fie un barbat cu o voce mai baritonala, ori simpaticele patrupede s-au razgandit si au renuntat, induiosate de tipetele mele. Cand cineva debiteaza enormitatea „Pai te simt ca ti-e frica, de-a vor sa te muste” imi vine sa sar eu la gatul lui sa-l musc, sa vada cum e sa nu-ti fie frica. Si o colega de-a mea a gandit la fel, a adunat toate energiile pozitive si le-a zambit dulce. Si au muscat-o atat de crunt, avea muscaturi pe tot corpul,  incat e sigur ca nu mai scapa cu viata daca nu intervenea un taximetrist care trecea prin zona. Si daca ma vor musca sau omori ce? Voi fi un numar intr-o statistica, dar pe nimeni nu (mai) socheaza sau revolta, noi, romanii, ne-am obisnuit cu toate. Resemnarea mioritica de care suntem atat de mandri.

La 8 ani...

Acu’ 8 ani era doar o mogaldeata plangacioasa la care ma uitam cu adoratie si spaima incercand sa ma conving ca intr-adevar e al meu.  Arata cam asa...


Acum e un pusti la care ma uit tot cu adoratie si parca tot nu-mi vine sa cred ca e al meu. E asa cum mi l-am dorit- un copil vesel, solar, dinamic, istet si frumusel ( de ziua lui nu se cade sa vorbesc si despre defecte, nu?)   La multi ani baietelul meu drag, sa ai parte, ca si pana acum, de o copilarie senina si lipsita de griji! Sa ne bucuri mereu cu zambetul tau frumos (mostenire de la mami, tu ai zis-o)!

Caldura mare, mon cher!

Sunt auditor!

Acu’vreo trei-patru ani o stire-bomba a facut deliciul presei cateva zile bune: cica o tipa murise de epuizare din cauza volumului urias de munca de la serviciu. Era primul caz de acest gen sau , mai bine zis, primul caz mediatizat. Respectiva domnisoara lucra la o firma de audit. Spre rusinea mea, era prima data cand auzeam cuvantul „audit” si habar n-aveam ce inseamna, dar in creierul meu inocent s-a creat analogia : audit= epuizare sau chiar moarte.


Mai apoi l-am vazut pe consort mai agitat si l-am auzit spunand ca au audit la serviciu. L-am si vazut mort , daca nu de epuizare, macar de spaima in fata tortionarilor de auditori.

Dupa ceva vreme lucrurile au luat o intorsatura ciudata la mine la serviciu m-am trezit ca m-au facut auditor. Mi-a luat ceva vreme pana sa pricep o iota din limbajul ala neomenesc, sa ma familiarizez cu sintagmele care sunau al dracului de pompos. La inceput a fost dramatic, cu plansete, spaima si deznadejde. Apoi lucrurile s-au mai limpezit, (inca) n-am murit de epuizare, dar tot nu mi-am revenit din soc. Din literata lu’ peste cu fumurile ei literare inerente ( sau din traducatoarea lu' peste) m-am trezit ca instruiesc personalul pe proceduri de sistem/operationale, ca intocmesc lista textelor de reglementare- eu care nu citisem o lege in viata mea- ca fac inventarul deseurilor, ca numar hidrantii si ma asigur ca colegul X are sau nu casca de protectie, ca stabilesc masurile corective/preventive care se impun in urma depistarii unor neconformitati in timpul auditului. In asa context veleitatile mele literare au fost atat de serios sifonate, incat aproape ca au sucombat, noroc cu blogul, aici gloria mea literara e la ea acasa. Nu zic, Doamne-fereste, ca munca pe care o fac nu e de nasul meu, pana la urma e un job corect, unii zic ca e un post interesant si , care, vai, imi deschide porti catre o cariera infloritoare in ilustra firma la care lucrez.  Ce mi se pare insa hilar ca am ajuns sa asigur ordinea eu, dezordonata si timida prin excelenta. De multe ori cu greu ma abtin sa nu rad cand ma aud vorbind in cadrul asa ziselor „instruiri” cu colegii.

Nici in cele mai fanteziste scenarii nu ma vedeam in ipostaza dar nu degeaba se zice ca nebanuite sunt caile Domnului !

cirese la urechi

Perle de sezon

Pe-acasa mi se mai spune tzusca. Matei pufneste a dispret:  Hm, tzusca, ce nume aberant!

 Cred ca o sa ii confisc dictionarul pentru elevi cumparat recent, prea se sparge-n figuri cu folosirea unor termeni nepotriviti pentru varsta lui, sa nu zic aberanti!

Miruna e partaita casei. Trage, nene, niste torpile.... O intreb , retoric: Miruna, tu ai facut part?

Imi trage un zambet pe saisprezece milimetri: Mda, eu am facut part, dar sa stii ca a fost unul mic –mic cat un bob de mazare!

Mda, daca a fost asa de mic  treaca de la mine, suport cu stoicism, ce nu face o mama pentru copilul ei!

- Am mers de curand  la bunici la tara. Am fost cam inghesuiti si obligati sa dormim toti patru in aceeasi camera. Cand sa ne schimbam in pijamale  Matei exclama: „ Parca suntem intr-un film porno!”

Am crezut ca nu am auzit bine. Bineinteles ca nu am fost suficient de intelepti sa-l ignoram si l-am luat la intrebari. De unde-ai auzit tu de filme porno. Pai de la un coleg de scoala. Mi-a zis ca sunt filme cu femei dezbracate.  Nici n-am apucat sa ma dezmeticesc, ca imi mai serveste una : Tu, mama esti tanara si frumoasa, nu ai jucat si tu intr-un film porno?

Mai , inca n-am facut-o , dar ar putea fi o idee. Macar acum, cat mai sunt tanara si frumoasa.  Sau, ma rog, asa ma vede baiatul meu cel atotstiutor si atotcurios.

Camera de fetita

-Tze fiumoasa e cameia mea ! – exclama Miruna cand vede ca, in sfarsit, dupa doua luni de asteptare, condimentate cu praf, moloz, nervi si alergatura, camera ei a capatat chipul unei camere de fetita. Evident ca  rozul (sau, ma rog, lila-ul) si printesele nu puteau lipsi. 
Problema e ca nu reusim sa o si convingem sa doarma in ea.
-De tze copiii trebuie sa doaima singui si parintii impieuna ? – imi pune intrebarea legitima la care nu prea am stiut ce sa-i raspund. M-am resemnat insa sa constat ca rasfatul conjugal mult-sperat ramane inca pe lista de asteptare.

atelierul de pictura

Nu suntem in ton cu lumea intr-ale pascalitatii -nici tu mese imbelsugate nici tu cantat prohodul pe la biserica-si nici nu ne-am "americanizat", asteptand iepurasi si oua de ciocolata- pur si simplu suntem strabatuti de un fior artistic. Are cineva vreo indoiala?

Remediu contra oboselii cronice

Am cedat rugamintilor lui si i-am cumparat inghetata, desi primavara a cam trisat, ne-a amagit pret de cateva zile, ca acum sa se zgarceasca si sa ne ofere doar un pardalnic de soare cu dinti.
S-a bucurat enorm aseara cand s-a intors epuizat de la baschet si a vazut ca in frigider il astepta o casoleta plina cu inghetata delicioasa. In timp ce o savura, mi-a promis ca daca il va durea gatul si ii va veni sa tuseasca va incerca sa se abtina, in semn de recunostinta. N-am putut sa nu apreciez nobletea intentiilor lui...

Dimineata avea o fata tare catranita si se misca in reluare el, care debordeaza de energie la 5 minute dupa ce s-a trezit.
- Mama, nu stiu ce am, dar ma simt tare obosit! Nu ma mai pot tine pe picioare de la atata oboseala!
Imi fac imediat procese de constiinta. Prea multe lectii, il mai chinui si cu lectii suplimentare, trag si de mine si de el sa mai facem cate ceva la engleza, plus cele doua zile de bashet pe saptamana, plus insistenta mea egoista de a-l convinge sa o primeasca si pe Miruna sa doarma langa el si sa aiba grija sa o inveleasca peste noapte, ba chiar sa o mai duca si la baie cand o trece pipi. Pana la urma e si el un copil si nu intentionez sa-l chinui si sa-l oblig sa faca mai mult decat poate duce- a cugetat closca din mine.
-Uite, dragul mamei, o sa incercam sa facem in asa fel incat sa gasesti mai mult timp sa te odihnesti. Te rog sa le lasi pe toate si sa dormi la pranz, lasa-le incolo de lectii, spun eu cu o voce mustind de vinovatie. Ba chiar mi se pare ca copilul e palid si anemic, nemaivorbind de faptul ca e mort de slab. Deci, Matei, azi dormi la pranz, fara discutii, e foarte important sa te odihnesti, uite in ce hal de oboseala esti! Sa nu aud ca nici azi n-ai dormit la pranz!

Cand aude ca ii propun sa doarma la pranz pica cerul pe el. Si-si da imediat arama pe fata:
-Stii, ma gandeam ca exista un remediu mai bun ca sa-mi treaca oboseala. Cred ca m-ar ajuta foarte mult doua linguri de inghetata, sa ma inviorez si eu putin.

Ce i-a copt mintea mucosului... Imi vine sa-l dezbrac in curu’ gol si sa-l trimit 10 minute pe balcon sa se mai ”invioreze” putin si sa-i treaca "oboseala". Dar nu fac decat sa rasuflu usurata si sentimentul de vinovatie mi se topeste intr-un zambet larg.
-Hai, fugi si ia doua lingurite sa ti se mai duca somnul, potaie ce esti!

Dumnezeul nostru

Am o colega rea. Dar rea, nu gluma. E genul labila emotional , sa ma exprim eufemistic. Vesnic pusa pe harta, vesnic suspicioasa, vesnic victimizandu-se, vesnic patrunsa de importanta muncii ei si refuzand sistematic sa dea o mana de ajutor vreunui coleg. In mod sistematic isi barfeste copiii si, mai ales, nora. In schimb are uneori accese de duiosie si melancolie cand isi priveste florile. Biroul ei e mai ceva decat Gradina Botanica si atunci cand i se usuca o floare sta trista si nu mai vorbeste cu nimeni o saptamana intreaga.
La o sedinta m-am nimerit langa ea. Afisa un aer superior si buzele ii era stranse a dispret, semn ca bazaconiile debitate de locutor nu gaseau nicio portita de intrare in mintea ei mult prea luminata. Tinea in mana un breloc de chei in forma de crucifix. Pun pariu ca avea si in portofel ceva legat de doamne-doamne, cum se poarta la romani. Am zambit. Nu eram suprinsa nicicum, am cunoscut atatea persoane bisericoase toate croite dupa acelasi tipar: cu Dumnezeu in gura si in portofel si cu ura in suflet, intr-o coexistenta pe care eu o gasesc cel putin bizara.

Daca s-ar face o statistica cred ca 90% din masinile din Romania sunt dotate cu crucifixuri. Foarte frumos, ne rugam la Doamne-Doamne sa ne apere de accidente (desi accidentele se produc, in mod inexplicabil, si intre masini prevazue cu astfel de „dotari”). Nedumerirea mea este de ce ai nevoie nu de unul, ci de 10 astfel de crucifixuri. Fie crosetate, fie din din aur/argint/fier,/plastic, de diferite marimi si culori, de ma intreb daca soferul mai vede ceva prin marea de cruci. Nu stiu de ce politia rutiera nu se sesizeaza in acest caz. Dar politistii sunt si ei oameni, si, pe deasupra romani, si , mai presus de toate, credinciosi.

Weekend-ul asta am dat si noi o fuga sa luam o gura de aer curat in padurea de la marginea orasului. O zi superba de primavara, atat de asteptata dupa o iarna siberiana.
In dreptul manastirii Cernica era plin de lume si de masini, o imbulzeala de nedescris. Unii o luau spre manastire ,altii isi scoteau gratarele, casoletele cu mici, sticlele de bere, pungile de seminte, ale caror resturi vor ramane sa dea farmecul padurilor romanesti. Intr-un loc de pe marginea soselei era tot imbulzeala : se vindea ce altceva decat crucifixuri crosetate. Am incetinit putin ca sa putem trece de marea de oameni si de masini. In majoritatea masinilor existau 3-4-5-20 de astfel crucifixuri, in functie de cantitatea de „credinta”, probabil. Nu stiu de ce , dar toate femeile care ieseau din masini si se indreptau fie spre biserica, fie spre locul de incins gratarul parca semanau cu colega mea care iubeste florile si uraste oamenii.

Am ajuns in sfarsit in padure, intr-un loc unde nu patrunsesera grataragii, padurarul fusese om destept si , probabil, dedicat meseriei si sapase un sant care impiedica accesul masinilor. Mirosea a primavara, a curat, a viorele, a ghiocei, a untisor, a leurda si a pamant reavan. Pe lacul pe care iarna trecuta am facut tren de sanii si am patinat, tronau acum broaste grasane care isi purtau puii in spate cu mandrie si cu grija.
Am cules cate un buchetel de flori pentru fetele dragi din familia noastra si am cercetat cu atentie toate comorile padurii: ghinde cu palaria „chiatza” ca parul Mirunei, boii-popii misunand peste tot solitari sau in cuplu, broaste de uscat fixandu-ne cu ochii lor bulbucati, ciripit de pasari in triluri uimitoare.

Miruna era literalmente vrajita. Tze fumos e in paduie, mama! Tare s-a intristat cand a auzit ca vom pleca. O bucata de drum a mers cuminte langa mine, cu manuta mica cuibarita in mana mea si cu un aer preocupat.
-Mama, tzine a facut paduia ata, copatzii, lacul si bioscutzele din lac, cu puisoii mitzi?
Am vrut sa-i raspund ca toate minunatiile astea sunt create de Dumnezeu. Mi-am amintit insa de grataragii, de crucifixurile din masinile lor si de colega mea cea rea cu brelocul ei amintind de cele sfinte si am renuntat. Si dealtfel nici eu nu stiu ce raspuns sa-mi dau la intrebarea asta. N-ar fi fost cinstit nici fata de Miruna. Sper insa ca atunci cand va (vor) creste sa simta si ea si Matei la fel ca si mine si tatal lor: ca asta e adevarata dumnezeire, miracolul vietii. Si ca Dumnezeul noastru nu are nicio legatura cu Dumnezeul crucifixurilor.

papusi

Suna patetic, stiu, dar eu am avut o copilarie fara papusi. La propriu. Desi nu s-a pus problema banilor, am fost chiar relativ instariti, parintii mei, oameni care traiau la tara si-si castigau existenta din cultivarea propriei gradini-iarasi la propriu- au considerat ca e mai fascinant pentru o fetita sa se joace cu papusi din carpe. Trageam la maximum de imaginatia mea ca sa vad in acele carpe o papusa. Vara nu resimteam lipsa jucariilor, eram o liota de copii si ne jucam de dimineata pana seara in praful de pe ulite, pe camp, pe deal, in lunca, parintii nu erau stresati in niciun fel, stiau ca venim acasa cand ne va trimite foamea si niciodata inainte de lasarea intunericului. Iarna altfel stateau lucrurile, serile erau lungi cat o zi de post si nu aveam ce face decat sa o privesc fascinata pe mama aplecata spre razboiul de tesut, cum baga suveica printre ite si din mana ei ieseau niste carpete grozave, ceva intre arta populara si kitsch , carpete care au facut parte din zestrea noastra, a fetelor, si care mai zac si acum pe undeva, mancate de molii. Tot iarna distractia suprema era sa ma joc cu „tzutzele”- oasele de la piciorul porcului, abia asteptam sa mancam toata piftia sa –mi intregesc colectia de tzutze, era un trofeu grozav de care eram tare mandra. De alte jucarii nu prea imi amintesc, in schimb am fost grozav de incantata cand tatal meu a furat cateva carti din biblioteca fabricii unde lucra , fapt pentru care a facut un an de puscarie. Sarmanul tata, a platit cu varf si indesat pentru nesabuinta asta, dar probabil ca i-a fost cel mai la indemana sa ia carti de acolo, libraria- in cazul in care exista- era un loc unde oamenii de la tara nu intrau niciodata, in ciuda intentiilor generoase ale partidului comunist de culturalizare a maselor.Cu putin cinism spun ca a meritat „efortul” tatalui meu de a face un an de puscarie: cartea cea mai iubita si, dealtfel, singura de care imi amintesc, a fost Cosette si reprezenta fragmentul din „Mizerabilii” care ar trebui sa ajunga in biblioteca si in inima oricarui copil: era exact episodul cand orfana Cosette era obligata sa care galeata cu apa, mult prea grea pentru trupusorul ei firav, cand sta printre picioarele mesenilor si tanjea dupa papusile cu care se jucau surorile ei vitrege. In final salvatorul ei ii aduce cea mai frumoasa papusa si o scoate din acel mediu ostil.
Am citit carticica aia de sute de ori, am privit cu jind papusa primita de Cosette si nu inteleg de ce nu am indraznit atuncisa-i cer si eu mamei mele o papusa, se vede treaba ca am fost un copil neobisnuit de cuminte si de nepretentios.
Cand am mai crescut mi-am facut abonament la biblioteca scolii si multe carti mi-au umplut mintea si inima, dar niciuna nu a avut acelasi impact asa cum a avut Cosette. Si la un moment dat, pe la 10-12 ani am indraznit, din maruntisul adunat de prin buzunarele mamei atunci cand se intorcea de la piata, sa-mi cumpar o papusa. La magazinul universal adusesera papusi cu un banut din plastic atarnat de manuta, pe care era inscriptionat numele papusii. Pe a ta cum o cheama? auzeam pe la fetitele din cartier. Larisa! uau, ce nume frumos! Nicio fetita de la noi din sat nu se numea Larisa. Nici Loredana, sau Camelia, sau Andrada.
Cand , cu inima batand cu putere, am privit banutul atarnat de mana papusii mele si am citit „Miruna”, am fost cam dezamagita. Nu mai auzisem in viata mea de numele asta si mi s-a parut cam anost. Dar tot aveam papusa mea si asta era tot ce conta, poate ca am botezat-o altfel, nu-mi mai amintesc...
Acum am crescut mare-mare si am mai primit o papusa. Una adevarata, in carne si oase. Are parul blond-carliontat si ochii negri si rotunzi ca doua margele.O cheama Miruna. Si, ce e ciudat, e ca mi-am amintit de numele papusii mele din copilarie abia dupa ce alesesem numele papusii carliontate.

Perspective de viitor

Ma gandesc serios sa renunt la plicticoasa munca de birou si sa-mi deschid o pizzerie. "La pizzuca", cum zice Miruna, ar suna bine. Si cu asa ajutoare de nadejde cred ca ne vom imbogati rapid.

Talente

Eu si consortul ne ciondaneam pe invariabil aceeasi tema; daca ar fi dupa el n-ar fi nicio problema sa-i duca pe cei mici la gradi si scoala in pielea goala in miezul iernii, in timp ce eu, desi nu sunt adepta infofolirii(infofolitului?), tot ma simt mai in largul meu daca ii stiu cu fularul la gat la -10 grade.
- De ce va tot certati in fiecare zi? In loc sa va iubiti va purtati ca doi anonimi, ne apostrofeaza el cu o mina severo- ghidusa
Ne-am uitat unul la altul si am pufnit in ras. De unde a mai scos-o si p-asta? Sigur n-a copt-o el, ar fi prea de tot. Ne-am stors putin creierii si intr-un final am realizat de unde i se trage : nu de la melodia "E sofisticata ma" , ci de la o alta melodie in voga a trupei Vank.
Amandoi sunt fani impatimiti, toata ziua fredoneaza Miruna : „Lasa-ma sa moi de doi / Feicia mea la naiba!”

Ce ti-e si cu r-ul asta si , mai ales, ce ti-e cu autoritatea filiala!

Daca tot vorbim de muzica si de exprimari sofisticate : a visat ca participa la concursul „Romanii au talent”, cica talentul lui era sa cante „E sofisticata ma!” si a primit trei de „DA”, inclusiv de la exigentul Mihai Petre. Asta da talent!

Si a mai avut cel mai grozav vis: se facea ca era singur acasa si a inceput destrabalarea: a facut 50 de curse de masini si s-a jucat cateva ore la playstation. Apoi a coborat in strada si si-a cumparat 20 de acadele. Ca sa aiba bani si de Kubeti a jefuit si omorat doi oameni care aveau buzunarele doldora de bani si care, culmea, semanau perfect cu parintii lui!!
Daca prima parte a visului ne-a facut sa chicotim, la a doua parte zambetul ne-a cam inghetat pe buze...

mamica de-a pururi, femeie niciodata

-Mama, ce inseamna femeie ? intreaba Miruna si ochii ca doua margele negre sticlesc de curiozitate.
-Pai ce sa insemne femeie, raspund eu putin suprinsa, o femeie este o fetita care a crescut mare. Asa ca mine, de exemplu...
O cuta de incruntare acopera stralucirea margelelor.
-Vrei sa spui ca tu esti femeie?????
-Ihh, pai da, am baiguit eu, contrariata.
Margelele capata acum o expresie de furie si deznadejde.
-Eu nu vreau ca tu sa fii o femeie. Nu vreau sa fii decat mamica mea!

E sofisticata, ma!

Vreme cainoasa, o iarna cum n-am mai trait pana acum. Au murit zeci de oameni de frig, alte mii sau mai degraba milioane de oameni au inghetat in case, in trafic sau cine stie pe unde.
Noi slava Domnului avem joburi caldute (si la propriu si la figurat) si (aproape) cald in casa- ar fi fost cald daca n-am fi avut proasta inspiratie sa ne luam apartament la ultimul etaj.
Matei simte nevoia sa fie si el afectat de iarna asta si nu stie cum. A auzit ca in tara s-au inchis multe scoli, asa ca nu mai vrea sa mearga la scoala. Degeaba ii aducem toate argumentele din lume- el nu vrea sa mearga si pace!
Ce e mai amuzant e ca nu vremea e motivul invocat- ar fi si culmea, face doua minute pana la scoala- ci faptul ca se plictiseste la ora de religie. That’s my boy, am jubilat eu, linistita la gandul ca baiatul meu nu are in plan sa se faca popa.
-Mama, ma plicitsesc ingrozitor, doamna nu spune nimic nou, repeta la nesfarsit aceleasi chestii si ni se adreseaza si cu „puisor” si eu nu suport sa mi se spuna asa!
Inca o data sunt mandra de el, dar nu ii arat, ci incerc sa il conving sa se duca la scoala. Cand epuizez toate argumentele scos asul din maneca: no school, no playstation. Eram sigura ca va da rezultate.
Seara il intreb cum a fost la religie, daca nu s-a plictisit prea tare.
-Bineinteles ca m-am plictisit, zice el. Dar ca sa treaca plicitseala am fredonat un cantecel , spune el cu o voce mica si candida.
-Ce cantecel?
-Asta care imi place mie mult:

E sofisticata ma
Tu nu vezi cum se-mbraca ma?
Nu ai bani zice "Lasa-ma! "
Tipa asta-i o paguba nu e de tine
Ca-i sofisticata ma, prea sofisticata ma
Sofisticata ma
O fi stricata ma!

-Si doamna nu te-a auzit?
- Ba da! Si m-a intrebat: Ce faci puisor, vorbesti singur?

cel mai frumos zambet

E tare ! E naspa!

... E nasol! E misto !Astea sunt ultimele achizitii din viata lui de scolar, literele alfabetului si calculele matematice simple au trecut pe locul doi. Baiatul meu a crescut. De ieri si-a inceput si cariera de baschetbalist.
E tare, nu?

declaratie de dragoste

Degetele moi ca niste pernute de pisica imi mangaie obrajii si o voce mica imi sopteste "Mama, te iubesc pana la soaie!"

Asa incep diminetile mele de weekend in ultima vreme.

Candva tot o voce mica de baietel imi soptea ca ma iubeste "pana la lacheta"

Sensibilitati diferite, "r"-ul pronuntat diferit si dimensiuni diferite ale iubirii. Dar aceeasi iubire, (probabil) cea mai pura si cea mai intensa din cate exista.

drepturi parintesti

Concluzia lui a fost clara, fara drept de apel:
-Mama, imi cer scuze, dar pur si simplu nu pot sa ma abtin sa nu te mint!
N-am mai avut replica. Ce pot sa-i faci copilului daca, in ciuda explicatiilor vehemente si a demonstratiilor imbatabile, nu se poate abtine ?
Prin urmare, cum sarise calul rau de tot, de chiar si Piniocchio ar fi fost mic copil pe langa el, doua saptamani e pedepsit: fara curse de masini, fara playstation, fara Angry Birds. Lovitura mortala pentru el.

A incercat sa ma induplece, facand uz de toate flateriile, a luat chiar doua FB-uri doua zile la rand , i-a citit Mirunei povesti, a pregatit micul dejun - nimic, pedeapsa e pedeapsa.

Azi dimineata, la doar trei zile de la „sentinta” face o noua incercare:
-Mama, tii minte cand ati fost voi plecati in concediu si eu muream de dorul vostru? Asa cred ca mor cursele de masini de dorul meu. Si, cu o voce mieroasa a la Thomas O’Malley aduce lamuriri : Ca eu sunt ca si tatal lor si sigur le e si lor dor de mine! Hai, lasa-ma ca ma intorc la copiii mei!

Ma intreb sincer daca exista vreunul mai hotoman si mai patetic decat el.

Frumosii lu’ mama

Mergem la ziua lu'Maia si o imbrac frumos, cu rochita si fundite, cum ii sta bine unei domnisoare.
-Vai, mama, cat de frumos m-ai imbracat!
Se duce in fata oglinzii si se studiaza pe toate partile, din fata si din profil, face piruete, isi controleaza buclele si vrea sa se asigure ca agrafa cu fluturas et bine fixata si bine asortata.
Dupa o analiza minutioasa conchide: Sunt , intr-adevar, foarte frumoasa!

Nu la fel de frumos e Matei, dupa ce tanti de la frizerie a intrat barbar in parul lui si i-a dat o forma imposibila.
-Sunt fericit ca m-au tuns urat, in felul asta voi scapa de colegele care ma plac si voi fi linistit.
N-a fost chiar asa, chiar si cu tunsoarea asta oribila nu a scapat de asaltul fetelor.
- Mama, o colega tot ma place si mi-a propus ca la vara sa mergem impreuna la mare. O alta colega chiar mi-a trimis un pupic in zbor in momentul in care ni s-au intalnit privirile.
"Auzi domne ce mimoze, la 7 ani sa-i faca bezele baiatului si, mai ales, sa-i faca invitatii necuviincioase. Cata indrazneala!"
-Si tu ce-ai facut, ai prins pupicul in zbor?
-Nu, am dat ochii peste cap!

La el, a da ochii peste cap inseamna dispretul suprem.

Sa-l mai vad eu daca va mai da ochii peste cap la 16 ani. Probabil ca eu voi fi cea care va pufni a dispret in momentul in care vreo domnisoara indrazneata va veni sa-mi ia baiatul si sa-l imbrobodeasca cu "vraja marii". Hm..

.. si noi ne iubeam prin mansarde

De la Tandarica am plecat pe jos pe Magheru, minunandu-ne cat de mult s-a schimbat ceea ce a a fost acu’ vreo 15 ani cartierul noastru. E greu de crezut, dar chiar am locuit in buricul targului- ce-i drept intr-o mansarda de 3metri patrati, ulterior -culmea luxului- intr-una de vreo 5 m patrati. Acum se pare ca raportul s-a inversat : locuim intr-un apartament de aproape 90m patrati, dar intr-unul din cele mai modeste cartiere din Bucuresti si nu-mi mai fac cumparaturile in Piata Amzei, ci cumpar deseori de la micii vanzatori ambulanti, tigani smenari sau tarani amarati, care-si expun marfa pe un ziar intins pe asfaltul murdar.

Dar pentru o clipa incerc sa uit de cartierul meu pestrit si merg tantosa pe strasse. Odata ajunsi in dreptul blocului de langa Biserica Italiana, ne-am inteles din priviri sa intram putin, sa vedem cum mai arata locul in care am fost cea mai fericita ever. O mai exista casa de schimb valutar? Da, era tot acolo, cu acelasi domn inauntru, mai gras cu vreo douaj’ de kile si cu aceeasi expresie de impasibilitate si blazare.
Sub privirle iscoditoare ale domnului si, mai ales, ale sotiei pesemne, am deschis usor usa care dadea in holul extrem de ingust, cum inguste erau si scarile in spirala, si liftul de serviciu minuscul si infricosator- e ciudat ca atunci il simteam extrem de cochet si de prietenos. Copiii erau contrariati si chiar speriati de ceea ce li se infatisa ochilor, iar Matei nu voia neam sa urce, degeba incercam sa-i explicam noi: Uite, Matei, aici am stat noi. Aici am gasit-o pe Moasca. Aici era curtea interioara unde a cazut puiutul Moascai. Degeaba incercam sa-i atrag atentia, voia sa plecam si pace. Eram furioasa pe el si o mie de senzatii invalmasite ma cuprinsesera: emotie, teama, uluire, stupefactie. Adevarul e ca totul era schimbat, peretii erau murdari si coscoviti, scarile inguste si intunecate speriau pe oricine, daramite niste copii.
Cand liftul a ajuns la ultimul etaj s-a oprit cu un zgomot care i-a facut pe cei mici sa se cutremure de spaima. Iubeam zgomotul asta, atunci stiam ca vine cineva pe la noi si, la o anumita ora, stiam ca venea omul pe care-l iubeam si fluturasii din stomac incepeau sa falfaie din aripi.

Usa catre micile incaperi mansardate (destinate candva servitorilor, ulterior camarute studentesti cochete si calde si alternativa fericita la oribilele camere studentesti)- era incuiata. Poate a fost mai bine asa. Am remarcat, totusi, ca mica fereastra prin care ghiceam cate un petic de cer printre zeci de antene, avea acum geam termopan.
Ne-am inghesuit din nou in liftul ingust, am ascultat din nou zgomotul lui infricosator, am mai privit o data scarile unde Moasca se ascundea, fugarita si batuta sistematic de femeia de serviciu. Nu ne-am putut abtine si am aruncat o privire la lista cu locatari. La intretinere figura inca d-l Oras I. Da, Nelusu inca mai locuia aici. Baiatul de la tara, angajat ca masinist la teatrul Nottara pe un salariu de mizerie, care, coplesit de singuratate, s-a dus in Botosani-ul natal sa-si gaseasca o nevasta , motivand ca fetele din Bucuresti sunt niste stricate. Nelusu era un intrus , ratacit printre studentii boemi care populau camarutele mansardate. Il toleram si ne era drag. Saracu’ Nelusu....in dreptul numelui lui figura tot cifra 1, semn ca nicio crestina nu s-a incumetat sa-si imparta viata cu el in asemenea conditii.

Domnul de la casa de schimb, ca orice cetatean care isi respecta statulul, nu s-a putut abtine si ne-a intrebat pe cine cautam. I-am explicat ca am stat aici si ca am trecut sa aruncam o privire. Ah, da, imi amintesc de voi. Eu sunt acum presedintele blocului. Au murit si d-l D, administratorul, a murit si doamna G., fosta presedinta, a murit si barbata-su si chiar si fiu-su.
Mi s-a pus un nod in gat si-am simtit cum nu-mi mai pot stapani lacrimile. S-a paraginit totul, toti au murit, Nelusu e tot aici, in camaruta aia minuscula... Matei vrea sa plecam mai repede si uit cu ciuda la el si nu-mi dau seama daca e total lipsit de sensibilitate sau daca sunt eu prea egoista sa-i pretind sa simta la fel ca mine. Ulterior mi-a marturisit ca voia sa ajungem mai repede la metrou sa-i iau punga cu chipsuri promisa. Mda, pana la urma e un copil, nu pot sa-i port pica.

Am luat-o incetisor spre metrou si nimeni nu mai zicea nimic. N-am putut sa nu ma gandesc ca la un moment dat mansarda nu va mai fi, probabil la primul cutremur mai serios nu va ramane din ea decat o adunatura de moloz. Odata cu ea va disparea si bucata noastra de viata traita aici si toate amintirile dragi. Si despre noi cineva va spune ca am murit si (poate)altcineva va avea acelasi sentiment de spaima si acelasi gol sufletesc.

Candva, cand locuima la mansarda, nemaiputand suporta caldura, am vrut sa iesim pe acoperis sa vedem centrul orasului si sa ne mai racorim. Intr-o nisa amarata am gasit niste obiecte de bucatarie, niste documente administrative, cateva fotografii si un teanc de scrisori. Cu inima cat un purice si arzand de curiozitate ne-am petrecut toata ziua citind acele scrisori. Am reconstituit o viata. Era viata mamei lui Cornel Chiriac, personalitate despre care nu stiam nimic atunci. Ce-a mai ramas dintr-o viata, fie ea a unui personaj cunoscut candva? Cateva fotografii si cateva scrisori aruncate intr-o nisa si gasite de niste studenti curiosi si, vai, atat de tineri. Nu m-am putut abtine sa nu ma intreb: ce va mai ramane dupa noi? E adevarat ca am mai apucat putin din vremurile in care oamenii nu foloseau posta electronica. Mai am cateva scrisori de la prieteni, de la iubiti, vederi de la mare sau din taberele scolaresti. Dar ce se va intampla cu miile de poze aranjate frumos in foldere si subfoldere si sub-sub foldere? Ce se va intampla cu tot ce am scris vreodata pe messenger sau pe alte retele de socializare, tot ce mai vrem sa fie acum viata noastra spirituala? Imi imaginez ca un stranepot de-al meu va citi randurile astea si va (su)rade gandindu-se la chestia aia ridicola care se numea blog. Sau vazand-o pe bunica Miruna in toate ipostazele posibile, de la bebelusul abia nascut pana la batranica in baston...

Imaginea asta - cumva de neconceput- ma face si pe mine sa surad. Imi vin, totusi, in minte cuvintele lui M.C. "Cine, cine vom fi atunci?"
Sau, mai bine zis, cine vom mai fi atunci?

cel mai frumos compliment

-Mama, dintre toti membrii familei mele pe tine te iubesc cel mai mult!
Hopa, iar vrea sa obtina ceva , fie o cursa de masini sau vrea sa „consume” in avans cele 10 minute zilnice de playstation.
-Mai Matei, nu ma mai lua cu lugu-lugu, spune-mi exact ce vrei!
(stiu ca suna cam cinic dar stim amandoi cum stau treburile, nu e cazul sa-l mai menajez)
Incearca vag sa protesteze: Haide ma, ca nu vreau sa obtin nimic. Desi... stii tu... mi-ar placea sa fac o cursa, te rog mama, pot sa fac cursa? Te rog, te rog, te rog mama, pielea mea fina!
Asa imi zicea cand era mic, in momentele de tandrete, momente care s-au tot rarit pe masura ce a crescut.
-Pielea ta fina, ha?
-Da, ai pielea cea mai fina din cate am vazut! E mai fina decat a mea si chiar decat a unui bebelus de doua luni! Te rog, pot sa fac cursa?
-Mai incearca, mai incearca!
- Stau in genunchi si iti pup picioarele, regina mea!
- Hi, hi, parca stiam ca nu te mai da in vant dupa povesti. Asa ca poti sa stai in genunchi pana ti-or amorti si ti-o trece cheful de vorbe dulci
- Esti cea mai frumoasa si mai buna mama!
Puah, deja devine patetic..
-Vocea ta e minunata!
- Asta nu ma impresiona nici la 16 ani, daramite acum, ca sunt femeie in toata firea. Asa ca mai incearca, baiete...
-Nu ai niciun cos pe fata ( mor de ras)! Acum pot sa fac cursa?
Vreau sa vad ce-i mai coace mintea si plusez: Mai incearca, mai incearca!
Si se pare ca raspunsul se ridica la inaltimea asteptarilor
-Toate oasele tale sunt asezate frumos, scheletul tau este perfect!
E adevarat ca nu sunt obisnuita sa fiu complimentata, nu am un fizic de invidiat, dar nimeni pana acum nu mi-a mai laudat scheletul.
Asa ca a obtinut cursa.

dupa sarbatori

Au trecut si sarbatorile. Chiar daca n-am avut o masa tocmai imbelsugata si nici macar n-am mai avut timp sa fac un dus inainte si sa-mi pun chilotii rosii noi primiti in dar de ziua mea (sa-mi fie scuzata indecenta marturisirii), tot am inceput anul cu petrecere si dans la spectacolul organizat de municipalitate, spre deliciul piticilor, care au cantat si au dantuit cu foc. Singura problema e ca au facut-o pe bietii nostri umeri, atat de greu incercati incat asteptau miezul noptii ca pe o mana cereasca, sa se termine odata supliciul. Noroc cu sora-mea, care-mi mai alina suferinta pret de cateva minute...






Si daca voia buna si distractia sunt garantate pe 2012, tot garantat ne e si norocul : l-am mangaiat pe Vasilica cel cu botic incredibil de catifelat, cuibarit cuminte in bratatele tiganusului care scotea si el un ban cinstit





si daca tot am pomenit de sarbatori am sa spun cateva vorbe si despre sarbarile piticilor; serbarea Mirunei a fost un moment induiosator, erau asa de frumosi si de mici incat iti venea sa ii iei pe toti acasa. Imbracati in oameni de zapada si in Craciunite, cu vorba dulce si stalcita, spuneau poezii si cantecele din care nu intelegeau o iota cu solemnitatea fireasca pentru prima serbare din viata lor.
Dincolo, la prima serbare scolareasca, aveau siguranta de sine si tupeul celor care nu mai sunt chiar niste pici, ba chiar am vazut cum baietii se susoteau, le masurau pustaneste pe fete si faceau aprecieri. E deja varsta primelor indragostiri. Calusarii le-au impresionat pe fete prin dansul lor plin de vitalitate ,in timp ce mandrelor de la Capalna nu le mai ajungea nimeni la varful nasului ( la propriu, ca doamna profesoara le tot amintea ca nasul trebuie tinut cat mai sus)

Mosul a avut o barba veritabila , o fetita chiar a indraznit sa verifice- ma asteptat ca mosul sa lacrimeze, ca in povestea Bunicul din copilaria noastra, dar mosul s-a tinut tare si i-a asigurat ca e un mos adevarat. La plecare evident ca le-a lasat cadouri. Matei si-a uitat cadoul in sala de festivitati, incurcat de marea de sustinatori: parinti, sora, matusi si veri, bona. Ne-am intors dupa 5 minute si cadoul nu mai era. Oare cat poti sa fii de nemernic incat sa furi cadoul unui copil- a fost o intrebare care m-a macinat mult si care o sa ma macine cate zile oi avea. A trebui sa-mi dau doua palme sa-mi revin din soc. E strigator la cer, dar se poate si asa.

Si, ca sa nu termin postarea astea in colori sumbre, voi aminti si de mosul Mirunei. Cela mai hilar Mos pe care l-am vazut vreodata- sa nu zic cel mai grotesc. Doamna ingrijitoare de la gradi si-a pus frumusel o barba ordinara din vata, niste ochelari de soare si s-a asortat cu un bat cu care batea amenintator in podea si a inceput sa repete aceeasi replica : X - ai fost cuminte ? mi-a zis mosu' ca ai fost cuminte, bravo! ia cadoul! (uitase pesemne ca mosul era chiar ea) Sau : X , mi-a zis mosu' ca n-ai fost cuminte, ca ai facut rele! promiti c-o sa fii cuminte! ia si tu cadoul! si tot asa... noroc ca la 3 ani nu prea realizezei cum sta treaba cu mosu', dar chiar sa ai cosmaruri cu mosu' ...

Mosul a fost si la tata la serviciu, si la mama si la matusa, ba chiar si pe la bunici a ajuns.. Asa omniprezent si cu infatisari diferite isi va pierde cu siguranta din credibilitate si copiii vor fi tot mai plictisiti de prezenta lui, cadourile vor fi vazute ca ceva firesc, indiferent de gradul de "cumintenie" si mosul va alimenta si el senzatia de isterie generala pe care ti-o dau sarbatorile.
Si asa dragii mosului s-a terminat povestea despre sfarsitul lui 2011. Sa fiti cuminti, sa nu faceti rele, vorba doamnei Silvia alias mosu' cu ochelari de soare si cu voce pitigaiata.
La multi ani!